Scrisoare deschisă pentru Gică Popescu
Am crescut cu Craiova Maxima. Cu Lung-Negrilă, Tilihoi, Ștefănescu, Ungureanu-Donose, Balaci, Țicleanu-Crișan, Cămătaru, Cârțu; Cu Irimescu, cu Geolgău, cu Ciupitu. Am plâns (la propriu) când Geolgău a ratat o ocazie imensă cu Kaiserslautern la 0-0 în Bănie-de suferință. Am plâns când Negrilă a marcat, tot atunci, de bucurie. Când am fost eliminați de Benfica, m-a durut. Dar nu am plâns. Eram mândru de echipa mea, îmi oferise mai mult decât aș fi putut visa ca Român și ca iubitor al Științei. Am crezut că nu o să mai pot iubi niciodată mai mult decât atât în fotbal. Și așa a și fost până când… Până când ai aparut Tu. Iubirea mea deja începuse să se destrame… Mi-au ajuns dintre cei dragi și la Steaua, și la Dinamo (Lung, Ungureanu, Balaci, Cămătaru), dar nu am putut să-i urăsc niciodată, pentru că i-am simțit, mai devreme sau mai tarziu, cu inima la Craiova. Și aici, domnule Popescu, nu ma refer neapărat la echipa de fotbal… Mă refer la oraș… La locul unde s-a născut Campioana Unei Mari Iubiri, unde s-a născut Craiova Maxima, unde s-a nascut un spirit…
Nu am fost printre acei suporteri care se „lungeau” pe drum in fața autocarului doar ca să te strângă in brațe, nu ți-am strâns mâna niciodată, nu am avut șansa să ne privim în ochi niciodată (poate aș fi înțeles mai multe, de aceea spun „șansa”), dar știu ca te-am iubit, Căpitane. Și te-am iubit sincer, fără interese meschine. Fără bani, fără orgolii, fără șantaje. Te-am iubit pentru fotbalul imens pe care îl jucai, pentru adevăratul Căpitan care ai fost (apropo, mulți s-au mirat sau „extaziat” când ai ajuns Căpitan la Barcelona; pentru mine, a fost ceva firesc). Și vrei să știi ceva? -Când ai semnat cu Dinamo m-a durut, dar nu te-am condamnat în mintea mea nici măcar o secundă. Știam (sau doar speram?) că a fost altceva la mijloc, că nu avea legatură cu iubirea ta pentru Știința. Poate aveam conducători care voiau doar să profite de tine sau poate tu aveai prieteni despre care doar credeai că-ți sunt prieteni. Adevărul nu-l știi decât tu. Restul sunt speculații. Cert este că Tu și Știința sunteți UNUL SINGUR. Ați trecut prin momente critice, urâte, unele nemeritate. De obicei suferința unește, greutățile întăresc inima. Ai muncit și ai suferit, ai obținut glorie și ai trecut prin corvoada decăderii. Mulți s-au grăbit să te înjure sau să te renege. Din „Dumnezeu” ai devenit „Iuda”, în inimile unora. Eu cred că Tu și Știința sunteți doar doi indrăgostiți orgolioși, iar noi, suporterii, suntem cei care suferim văzând cum ceea ce pentru noi era un întreg devine două entități separate. Dacă nu mai puteți fi împreună, nu ne dorim decât să „ieși”, Căpitane, să ne privești în ochi, și să ne spui: De ce ai divorțat de Știința? Aș dori să aflu: De ce lui Gică Popescu a ajuns să-i placă mai mult Pamporea decât Sârba Oltenească?
—Tu ești Căpitane?
(…)
Atunci, TE RESPECT, dar NU TE MAI IUBESC !
