AGONIE SI EXTAZ (In amintirea vremurilor in care ne inchinam cu totii aceluiasi steag)

Inca beat de fericire, dati-mi voie sa ma gandesc, macar o clipa, la un personaj trist.

E intotdeauna greu de la o varsta sa-ti faci prieteni noi, dar eu am avut aceasta problema tot timpul. De aceea tin atat de mult la cei vechi, dar ei sunt atat de putini incat n-am nevoie de toate degetele de la o mana pentru a-i numara (nu includ aici persoanele feminine, caci niciodata n-am crezut in prietenia dezinteresata intre sexe :).
Am realizat la un moment dat ca, desi ii iubesc enorm de mult pe olteni, nu iubesc nici unul in mod particular (Iisus cu al lui „iubeste-ti aproapele”, a inteles inaintea mea ca e mult mai greu sa iubesti un om decat omenirea)
Cu Profesorul, un oltean ce traieste in Bucuresti, am fost atat de aproape. Si inca ma straduiesc sa mi-l scot din inima.
L-am cunoscut pe Profu’ – poreclit astfel pentru fata lui bonoma, putin academica – in galeria Craiovei, fiind un apropiat al Sezione.
Cu toate protestele mele, m-am ales de la el cu apelativul de domnu’ Dan. Nu mi-a placut niciodata, caci e un apelativ impropriu, indecis: nu exprima nici politetea conventionala, cum se intampla cand alaturi titulaturii de domn numele de familie, nici caldura prieteneasca pe care o simti atunci cand cineva ti se adreseaza pe numele mic. Daca as fi acordat mai multa atentie acestei particularitati verbale a Profesorului as fi inteles mai multe despre felul sau insidios si duplicitar si as fi raspuns cu mai multa rezerva telefoanelor, vizitelor si in general avansurilor sale de prietenie.
Dar as putea jura ca nimeni, niciodata, n-a auzit un cuvant rau, ofensator, din partea lui, la adresa sa sau a altuia din preajma-i, si acesta a fost pentru mine un indiciu mai important in privinta trasaturii sale de caracter decat modul haios in care mi se adresa in momente in care noi ne aflam la a 5-a bere, sau cantand luati de gat in galerie.
Exista o anumita calitate umana, in fata careia am fost mereu sensibil, vulnerabil: bunatatea. Desi n-am ureche muzicala, am fost si eu, precum Beethoven, atras de astfel de oameni, pe care eu i-am vazut mereu incapabili de a face rau unui semen de-al lor, nici macar cu o vorba.
Cu totii credem ca suntem buni, dar eu vorbesc de o bunatate pe care sunt sigur ca toti am perceput-o, desi ne-am raportat diferit la ea. Personal, am avut parte in viata de o multime de oameni buni si bunatatea lor, caldura inimii lor, au fost pentru mine extrem de reconfortante. De cei rai nu-mi amintesc, poate pentru ca, nu exclud, in toate relatiile mele importante acest rol mi-o fi revenit mie.
Incapabil sa gandeasca rau despre omul din fata lui, tipologia umana din care Profu’ face parte, se refugiaza adesea intr-o zona abstracta, si, probabil din nevoia de a arunca asupra cuiva, persoane indefinite, toate esecurile din viata sa, devine adeptul teoriilor conspirationiste.
Unui astfel de om poti sa i-l aduci pe dracul insusi in fata si cel mai probabil ca nu va realiza niciodata ca are de a face cu diavolul, oricate rele s-ar stradui acesta sa-i faca.
Pentru a rezolva astfel de dileme, Iisus a remarcat ca poti recunoaste omul rau cum recunosti un pom dupa faptele sale: fructe bune, fructe rele. Simtind nevoia sa nuanteze, Apostolul Pavel, parafrazat de Shakespeare, a completat ca, totusi, Demiurgul echilibreaza lucrurile, incat chiar si fructele rele pot fi bune pentru cineva („for there is nothing either good or bad, but thinking makes it so” – Hamlet)
Stiu ca si mie si Profesorului, si multor mii de oameni care iubesc Universitatea Craiova, un anumit om ne-a pricinuit ceea ce noi am perceput ca extrem de mult rau (cu totii am simtit acel rau in adancul inimii)
Dar intotdeauna l-am inteles pe Profesor si pe ceilalti care, dintr-un motiv sau altul, n-au reusit sa se identifice cu noul club din Banie, cel care a iesit invingator in aceasta uriasa batalie a inimilor (sau a clonelor, daca vreti), preluand din mers numele, blazonul, spiritul si covarsitoarea majoritate a fanilor Universitatatii Craiova, adica tot ceea ce defineste identitatea acestui nume si-i da continuitate istorica.
Ma gandesc la ei ca la un fel de fii risipitori care inca isi continua ratacirea prin lume. Si sunt convins ca si ei vor intregi candva marea familie a Universitatii, mai devreme sau mai tarziu.
Profesorul va fi probabil ultimul dintre ei. Caci, pe cat de senin a ales sa treaca de partea fostului sau opresor, pe atat de greu ii va fi sa plece. De ce a facut-o in prima instanta, conteaza mai putin. Poate pentru ca acesta i-a oferit singura alternativa, poate este vorba de “sindromul Stockholm” in actiune, sau poate ca adevarul e mai profund si tine de inima buna a Profesorului.
Poate ei nu realizeaza, dar cei care au ramas alaturi de fostul lor asupritor n-au beneficiat atat de mult de binele adus de proiectul sau machiavelic, incropit in graba, pe cat a beneficiat acesta de o legitimitate pe care, pierzand in toate felurile posibile drepturile asupra vechiului club, doar suporterii Universitatii puteau sa i-o mai confere.
Fantastic cat de repede tot ceea ce a insemnat acest om, de unul singur, s-a multiplicat in cateva sute, poate mii de exemplare. Identitatea lor, desi proclama iubirea, este una singura: ura pentru noi, ceilalti.
Ii doresc Profesorului tot binele din lume, dar acesta e un adevar: cel pe care il serveste nu poate fi niciodata un campion al binelui, al constructiei‚ sa zicem, caci el exceleaza in directia cealalta. Mai devreme sau mai tarziu, natura isi va spune cuvantul.
Noi toti ceilalti, sa ne bucuram in continurare. Caci, in mod paradoxal, cei carora omul cu pricina le-a facut un bine, sunt cei care au imbratisat ideea unei renasteri. Doar noi putem trai exuberanta, extazul, fericirea pe care ti-l da sentimentul iesirii din abis.

In mod paradoxal, cei carora omul cu pricina le-a facut un bine, sunt cei care au imbratisat ideea unei renasteri. Doar noi putem trai exuberanta, extazul, fericirea pe care ti-l da sentimentul iesirii din abis.

Pentru ceea ce spun imi stau marturie cateva zeci de mii de oameni in mijlocul carora m-am aflat la aceasta spectaculara invazie a Bucurestilor.
Olteniada a dat o cu totul alta dimensiune Cupei Romaniei, nu prin valoarea intrinseca a acestui trofeu, ci prin ceea ce reprezinta pentru noi: validarea renasterii noastre, validarea ADN-ului nostru de invingatori.
Da, asa e, suntem o clona , dar clona care a preluat genele curate ale Universitatii Craiova, ale Stiintei lui Oblemenco,  Crisan, Stefanescu, Tilihoi, Balaci, Popescu, Craioveanu, Badita, ultimii patru in tribuna, primii privind de deasupra. Tot ceea ce nu i-a fost acestei clone de trebuinta, sa ramana deci celei ce s-a vrut a doua clona, o clona, din fericire, esuata, caci in genele ei altoiul adus de ramura raului a acaparat totul.
De aia, raul continua sa-i invaluie pe cei care au ramas alaturi de fostul lor asupritor. Pentru ca nu exista pe lume pedeapsa mai mare decat sentimentele de frustrare, invidie, rautate, ranchiuna. Ele doar pot adanci un hau in care se zbat cei ce le nutresc.
Cateodata ei incearca sa arunce din acest venin asupra noastra, a celor de la suprafata, dar adancul ce ne desparte este atat de mare incat abia daca ne mai pot atinge. Am reusit imposibilul chiar, sub spiritul adus de Sezione si restul Nordului: sa nu-i mai pomenim numele.
Nu doar Profesorul, dar si altii care sorb din izvorul lui, au preluat din caracteristicile sursei : fuga de realitate, negarea ei (In ce grota a mintii traieste un oltean care, in mijlocul celei mai mari frenezii de masa care a cuprins Oltenia de zeci de ani incoace, se intreaba: “cui ii pasa”?)

Olteniada a dat o cu totul alta dimensiune Cupei Romaniei, nu prin valoarea intrinseca a acestui trofeu, ci prin ceea ce reprezinta pentru noi: validarea renasterii noastre, validarea ADN-ului nostru de invingatori.

Ce mare greseala sa-ti inchizi inima in fata iubirii, atunci cand ea isi face din nou simtita aparitia dupa o deceptie, doar pentru a suferi si mai mult in lipsa ei. Caci, o stim deja, fara iubire nimic nu e, sau daca e ceva, e doar un rece, colosal, gol nimic.
Am facut aceasta lunga introducere ca sa-mi justific cateva fapte.
Nu ca sa-l salvez, nu sa-l iau de langa tovarasii lui, nu pentru a-l indeparta de langa sursa trairilor lui negative, ci pentru propria-mi placere, de a-i oferi sansa de a gusta un pic din bucuria pozitiva alaturi de noi, vechii lui cunoscuti si prienteni, am vrut sa-l chem cu mine pe Profesor pe Arena Nationala. Ma indoiam ca, odata acolo, inima lui va ramane inerta in jurul bucuriei tuturor.
Stiu cat de mult a suferit, mai mult decat orice fan al Universitatii pe care l-am cunoscut, de pe urma agoniei de decenii despre care vorbea banerul Sezione. Si daca m-am gandit la un om care ar merita sa bea din acea cupa a bucuriei, a extazului ce a intarziat enorm de mult sa-i urmeze agoniei, m-am gandit la el, preum la cel mai insetat om de pe pamant. Stiu ca e tot ceea ce si-a dorit vreodata in viata cand cautam bucuriile impreuna si impreuna primeam cu precadere doar dezamagiri: o Craiova triumfatoare, fericita.
L-am sunat si l-am cautat prin toate mijloacele. Voiam sa-l rog sa accepte un bilet la meci si sa-i promit ca ii voi intoarce favoarea, mergand la unul din meciurile la care merge el prin jurul Craiovei, cantand astfel impreuna pentru Universitatea.
Nu mi-a raspuns. Asa ca am oferit trei bilete la meci unor prieteni vechi, mai degraba neutri, si unuia nou (o declarata simpatizata a Stelei).
Si, dintre cei trei insotitori ai mei, cel mai mult s-a bucurat de atmosfera chiar ea, fanul Stelei.
Coplesita de tot ce era in jur, ea a facut singurul lucru pe care un om bun poate sa-l faca, si-a deschis larg inima spre tot ce o inconjura (bucurie, speranta, incredere, pasiune) sorbind cu nesat din extazul tribunelor si primind in ea fantastica energie pozitiva ce se degaja din inimile a mii de olteni .
Ardoarea si frenezia lor au devenit ale ei, bucuria lor a devenit bucuria ei, cantecele lor au devenit cantecele ei. In mainile ei, fularul alb-albstru a prins viata. Complet nefamiliara cu repertoriul peluzei, ochii ei flamanzi cautau ochii mei, buzele ei mimau buzele mele, mintea ei era complet conectata la mintile celorlalti. “Cum, cum”, cersea mereu, incercand sa desluseasca noi cuvinte, noi sensuri. Mirandu-se deslusindu-le, („iubirea infinita”, wow!) sarind puternic pe varfuri, sa nu fie prinsa in plasa canteculuii: “cine nu sare-i…(„sari, sari, na-auzi” ii indemna pe ceilalti ). (In mod special i-a placut o strofa a imnului nostru: „Rade soarele-n fereastra/ Duce vantul din Craiova/O iubire alb-albastra/Spre Ardeal si spre Moldova)
Sigur, m-a privit cu o urma de repros amuzat cand din jur s-au auzit “cine tine cu Steaua/ Sa-i….” , dar a trimis cu putere de pe Arena Nationala, alaturi de toata Peluza Nord, un cinstit “…. Dinamo” spre Pantelimon, Colentina si Stefan Cel Mare.
Jur ca in acea seara n-a existat un oltean mai pasionat decat aceasta tanara, fermecatoare buzoianca ce a crescut in casa cu Steaua.
Aproape intregul meci l-am vazut prin ochii ei, da, ai unui stelist, si va asigur ca nimeni din jurul meu nu a vazut acolo un stelist, iar bucuria mea nu a fost mai mica, caci de la teren privirea mi se indrepta spre ea si dinspre ea spre teren.
Cat despre Profesor? A dat el de mine, una doua zile mai tarziu. Inca ii sunt in lista de prieteni pe fb, asa ca veninul imprastiat in eter m-a ajuns din urma. Nu m-a deranjat atat de mult continutul veninos al mesajelor distribuite in cercul sau stramt, cat faptul ca stia ca vor ajunge in fata unor oameni cu care a baut o bere la Buzau, a mancat un mic la Albota, a trait o emotie pe Oblemenco.
Parca aud: “nu-ti convin postarile, scoate-ma din lista de prieteni”. Inca ezit, dar ce rost are sa inghit fructe rele, in timp ce mintea mea continua sa considere ca vin de la un om bun.
Si-apoi ce-am invatat de la Profesor, nu e decat ceea ce nu mi-a intrat bine in cap de la un om care mi-a dat si ajutor si lectii de viata: “Nu face un bine celui care nu ti-l cere.” Acum sunt multumit ca nu mi-a raspuns la telefoane.
N-am multi prieteni, dar cred ca i-l voi lasa pe Profesor celui care este mereu „singur impotriva tuturor” . Un om care intotdeauna isi tinea bucuriile pentru el, are acum mai mult ca oricand nevoie de un prieten bun cu care sa imparta necazul pricinuit de bucuria altora.
Daca Profesorul are o inima buna, atunci se afla la locul potrivit, caci vorba unui dicton englezesc raspandit printre profesori, “e nevoie de o inima mare pentru a forma mintile mici”.

Related posts

One Thought to “AGONIE SI EXTAZ (In amintirea vremurilor in care ne inchinam cu totii aceluiasi steag)”

  1. Maximus

    Bravo Dantes, scris cu inima din inima!

    Cat despre Profesor, poate se indupleca si-l alfabetiseaza pe Boovean! sa nunsubestimam miracolul abecedarului! Apoi, ca un adevarat Paul Goma, va putea publica Patimile…dupa Booveni!oo

Lăsați un comentariu

Vă mulțumim !

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.