CRAIOLGUŢA

Descoperind, în timp, Craiova, două au fost lucrurile care m-au surprins cel mai mult. Unul a fost să găsesc în mijlocul oraşului o oază de verdeaţă şi linişte într-un parc atât de vast, de frumos şi de bine îngrijit. Al doilea a fost să observ indiferenţa oraşului, la nivelul autorităţilor lui, faţă de o valoare patrimoniala la fel de mare: clubul de fotbal Universitatea Craiova.

Pentru mine, un suporter născut şi crescut la 500 km distanţă, valoarea acestui brand era evidentă înainte de a cunoaşte acest termen. Nu ştiu dacă vreodată aşi fi călcat în Craiova dacă nu era Universitatea. Primul meu drum aici, adolescent fiind, s-a datorat ei, şi aproape toate drumurile următoare, la fel (astfel contribuind şi eu cu ceva maruntiş la bunul mers al economiei locale). Un prieten de liceu a ales să-şi continue studiile în Craiova pentru a fi mai aproape de Universitatea. Un alt clujean mi-a spus recent că a ratat o carieră în armată pentru ca, la 14 ani, având de ales între Alba Iulia şi Craiova pentru examenul la şcoala militară, a ales-o pe cea din urmă visând să joace fotbal alături de Balaci (a ratat intrarea cu o nota de trecere în Alba Iulia). Asemenea poveşti vorbesc de puterea brandului Universitatea Craiova.

In mod normal, pentru Craiova,  Universitatea ar trebui să fie ce este United pentru Manchester, Juventus pentru Torino sau poate chiar mai mult, pentru ca eu nu ştiu ca un oraş să se fi confundat mai mult cu o echipă de fotbal decât Craiova. In fapt, când între copiii de vârsta mea în acel mic oraş transilvănean se punea întrebare obişnuită: “cu cine ţii?” răspunsul era fie Steaua, fie Dinamo, fie Craiova, deci nu Universitatea (şi în acei ani era la fel de obişnuit să auzi Craiova, pe cât este de obişnuit să auzi Steaua, azi). Ceea ce spun, este că atunci Craiova era similar cu Universitatea şi probabil pentru mulţi, echipa de fotbal era singurul lucru prin care puteau identifica oraşul (la urma urmei înainte de a ştii că exista un oraş cu numele Craiova, mulţi dintre locuitorii Europei au aflat că exista o echipă de fotbal cu acest nume).

Prin Universitatea Craiova, am mai descoperit, se exprima extrem de bine o regiune întreagă, spiritul oltenesc în ansamblul lui, cu farmecul, pasiunea şi lirismul său. Imnul echipei a fost purtat de Adrian Paunescu prin toată România cu Cenaclul Flacăra, Amza Pelea, Tudor Gheorghe, Cristi Minculescu au fost şi ei ambasadorii acestui brand (desigur pe atunci nu existau acest termen) în toată ţara. Universitatea ajunsese să nu mai fie doar a Craiovei, ci a întregii Românii.

De aceea nu am putut niciodată înţelege cum se face ca oraşul Craiova însuşi, prin autorităţile lui, nu au înţeles niciodată valoarea economică, culturală şi spirituală a acestui club de fotbal. Cum a putut să permită acest oraş ca cel mai important simbol al său şi poarta lui către lume – clubul de fotbal – să fie călcat în picioare şi într-un final distrus.

Ce-ar fi putut face oraşul, în condiţiile în care echipele de fotbal au devenit societăţi comerciale, achiziţionate de diverşi indivizi? Ar fi putut să considere Universitatea Craiova, aşa cum şi era, un bun de interes public, să obţină pachetul majoritar de acţiuni sau să-l fi achiziţionat pe parcurs. Oraşul ar fi trebuit să-şi asume costul întreţinerii şi prezervării acestui club. Cu toata corupţia şi cu toate relele care caracterizează administraţia publică din România, lucrurile n-ar fi putut ajunge atât de rău cum au ajuns. Asta, însă, numai dacă oraşul ar fi conştientizat valoarea Universitătii Craiova. N-a facut-o!

Am pus ceea ce s-a întamplat cu Craiova în contextul celor întamplate întregii Românii. In tumultul libertăţii, am uitat adesea care ne sunt valorile, în disperarea  de a ne umfla burţile, conturile şi posesiunile, am uitat ca sufletul nostru a tânjit şi va tânji mereu spre frumos, spre sublim. Pentru mine, în ceea ce priveşte Craiova, frumos şi sublim e totuna cu Universitatea!

Am adus raţiunea în ajutorul primarilor. Mi-am spus, sigur, tu vii în Craiova din an în paşti, dar cei care sunt acolo trebuie să se confrunte cu gropile din asfalt, cu căldura, cu canalizarea cu toate lucrurile cu care şi tu te confrunţi zi de zi oriunde te-ai afla. Nu este deci normal ca un primar să aibă mai întâi astfel de lucruri în vedere? Răspunsul meu a fost mereu: nu, şi nu, şi nu! Pentru că, raţional vorbind, înainte de a construi drumuri, poduri, canalizări şi orice altceva nou, datoria unui administrator este de a prezerva şi pune în valoare ce are deja valoros. Ceva pentru care au muncit atâtea generaţii înainte. Aşa merg lucrurile peste tot în lumea civilizată.

Nu m-as fi asteptat, desigur, ca in Craiova sa gasesc un primar care sa actioneze conform acelor învăţături înţelepte: “căutaţi mai întâi împăraţia cerurilor… şi apoi celelalte vi se vor da pe deasupra”. Când e vorba despre Craiova, Universitatea e parte din acea împărăţie, iar templul prin care puteai ajunge la ea, era fostul ei  Central/ Ion Oblemenco. De câte ori nu am ajuns la cer şi deseori în partea opusă din tribunele lui !?

Nu, dar mi-aşi fi dorit doar un primar suficient de cinstit încât să se gândească la oraşul lui în aceeaşi măsură în care se gândeşte la bunăstarea personală, suficient de luminat încât să identifice lucrurile cu adevarat valorase în viaţa concitadinilor săi, suficient de curajos şi determinat să şi le asume, suficient de pragmatic şi abil încât să le pună în valoare.

Prima dată când am auzit numele Olguţei (cum nimeni, prieteni şi duşmani, n-o cheamă pe numele de familie, Vasilescu, voi folosi şi eu această adresă, puţin nelalocul ei) nu mi-a trecut nici măcar o clipă prin cap ca fetişcana asta, mai degrabă plapandă, ar putea fi acest gen de primar. Apariţiile ei în tricoul Ştiintei le-am apreciat, dar le-am pus mai degrabă pe seama necesitătii de a realiza un publicity  stunt cum zic englezii, un simplu exerciţiu de imagine decât rezultatul unor convingeri profunde şi ferme.Lia-Olguta-Vasilescu

Dar cred că această fată ştie, în adâncul sufletului ei, ce înseamnă Ştiinta pentru suporteri, pentru oraş şi, poate, pentru cariera ei politică. Am realizat asta în momentul în care am văzut imagini cu primariţa ducându-şi copilul la stadion cu fularul Ştiintei la gât: un politician s-ar putea juca cu sentimentele alegătorilor ei, o mamă niciodată cu ale propriului copil.

S-ar putea să mă înşel, întrucât n-am urmărit altceva în activitatea primăriţei, dar mi s-a părut ca Universitatea Craiova a devenit centrul ei de atenţie şi aici şi-a concentrat cea mai mare parte a energiilor.

Reînfiinţarea echipei de fotbal pe baza Clubului Sportiv Universitatea Craiova era singura decizie posibilă şi raţională în contextul în care a conştientizat acea particularitate a personalităţii lui Adrian Mititelu care-l împingea să ingroape clubul decât să-l împartă – în acte sau în mintea lui- cu cineva.

Infiinţarea unui club paralel înainte ca cel vechi să-şi fi dat duhul, putea să se întoarcă împotriva ei şi chiar aşa păreau să stea lucrurile la început. Primariţa l-a citit însă corect pe Adrian Mititelu şi tendinţa fatidică a acestuia de a se duce, la fel ca în cazul Piţurcă, cu ochii larg deschişi spre prăpastie şi să se arunce cu seninătate în ea, deşi mereu şi mereu i s-a oferit o ultimă şansă de a se salva pe sine şi clubul.

Ceea ce primariţa a subestimat şi probabil la fel au făcut cei care i s-au alăturat, a fost forţa oponentului lor. Oricât de ciudat s-ar părea, Adrian Mititelu este încă capabil să facă rau Universităţii Craiova şi sunt o mulţime de jurnalişti, pe canale media clasice şi follow-eri pe social media, dispuşi să-l împraştie în public.  Când mijloacele convenţionale nu-i folosesc, el utilizează orice alte mijloace pe care mintea le poate inventa pentru a distruge. Ameninţările la persoana sunt parte a arsenalului lui (şi nu-i exclus, un instrument de a-şi grăbi propriu-i destin în faţa justiţiei) şi o femeie s-ar fi putut lăsa uşor intimidată de ele (cunosc nişte băieţi cărora li s-a întâmplat), dar ea a stăpânit admirabil situaţia, tratându-l pe Mititelu cu determinare şi chiar amuzament, doua arme în faţa cărora acesta s-a cătinat mereu.

Aşa a apărut noua echipa în hohotul sardonic al presei de sport (o, asta numesc eu nerecunoştinţă: câţi jurnalişti sportivi  realizează ca datorează o mica parte din cariera lor farmecului adus în viaţa românilor de Universitatea Craiova în anii 80) care a brănduit-o Craiolguţa.

Ea a mers mai departe, a demolat  Oblemenco şi a început construcţia noului stadion pe un proiect mai grandios decât au visat cei mai optimişti dintre suporteri.  In tot acest timp am văzut o primariţă determinată, eficientă şi focusată. Lucrurile evoluau mai degraba in ciuda scepticismului meu. Olguta a avut un moment de slabiciune, cand şeful ei de partid a pierdut alegerile prezidentiale, dar si-a revenit din şoc şi a mers mai departe. Pâna a ma apuca sa scriu aceste randuri singurul lucru pe care-l ştiam despre ea a fost ce-am vazut in cele cateva clipuri postate pe internet care au ca subiect Universitatea Craiova.  Mi-a atras atentia modul ei de a pronunta cuvintele apasat, pentru a transmite determinare sau poate doar un mod de a-si face siesi mai mult curaj.

Desigur stiam ca e politician PSD (un partid pe care nu l-am avut la inima niciodata), dar nu stiam ca fusese membra PRM (un partid pe care cel mult l-am dispretuit). Acum aflu ca a fost si  jurnalist ( Romania Mare n-a fost genul meu de presa si nici  CV Tudor un model in jurnalism). Nimic ideologic sau profesional nu ma apropie de aceasta persoana si, cu toate astea, un sentiment de admiratie a incoltit in mine si acesta a crescut mereu si mereu.

Ca politician poate ca Olguta nu e foarte diferita de clasa politica romaneasca al carei produs este. Am vazut in cateva clipuri mai vechi (2010) acelasi limbaj si aceeasi aliniere disciplinata la interesele mioape de partid.

Dar am observat disponibilitatea de a se folosi de partid pe deplin in interesul Craiovei si a cetatenilor ei. Si-a folosit toata influenta politica, toate abilitatile si calitatile pentru proiectul ei de suflet. A stii sa aperi interesele alor tai este o calitate maxima intr-un politician, oriunde in lume. Si rareori am vazut ca un politician sa urmeze cu mai multa determinare un proiect pe care si l-a asumat si pe care l-a promis alegatorilor. Intr-o recenta conversatie cu Adrian Mititelu ( m-a sunat sa ma certe pentru cateva randuri scrise intr-un post anterior pe acest site) el nu si-a ascuns o anumita admiratie pentru felul in care Olguta a miscat lucrurile in proiectul noului stadion. Asta nu e putin lucru de la un om care are o multime de resentimente la adresa primaritei (si a oricui s-a dovedit mai puternic decat el) si e gata oricand sa le scoata la iveala.

Nu sta in puterea unui primar, oricat de pasionat ar fi, sa redea Craiovei o mare echipa de fotbal. Dar sta in puterea lui sa puna lucrurile in ordinea lor fireasca. Orasul poate oferi cadrul si infrastructura in care ceea ce odata a fost real sa devina candva din nou posibil. Este un semn bun ca, desi extrem de tarziu si abia dupa ce raul a fost deja facut si continuitatea legendarului club a fost intrerupta, orasul a realizat golul imens din viata lui.

Din fericire Universitatea Craiova nu e o uzina care sa dispara odata ce activele ei au fost pradate,  nici o simpla constructie juridica a carei viata sa fie determinata de legea falimentului. Este o idee, o stare de spirit, ceva ce se gaseste in mintea si inima suporterilor. Ea va trai atata timp cat vor trai ei, indiferent de forma juridica prin care va fi exprimata. Suporterii, imbracati in alb albastru si cantandu-i imnurile, arata ca Universitatea Craiova este la fel de vie ca intotdeauna.

Dar lucrurile pot lua oricand o alta turnura. Ridicarea stadionului, asa cum au fost concepute lucrurile, depinde de cecurile pe care le semneaza guvernul. Temerile Olgutei, cand a ezitat sa demoleze Ion Oblemenco – ea stie cum functioneaza lucrurile in politica romaneasca –  s-ar putea inca dovedi intemeiate. Dar ceva din personalitatea acestei femei destul de delicate in aparenta, ma face sa cred ca se va lupta ca o leoaica pentru interesele ei si ale Craiovei. Daca cumva banii pentru stadion vor intarzia sa vina de la Guvern va trebui sa gaseasca resurse locale – eventual convingand consiliul sa emita obligatiuni –  pentru a asigura ca lucrarile nu sunt suspendate, asa cum s-au intamplat lucrurile cu Sala Polivalenta.

Nu stiu daca Universitatea Craiova, impreuna cu baza sportiva ocupa 20% din gandurile, timpul si eforturile primaritei. Dar stiu ca de felul in care vor evolua aceste proiecte va depinde poate in proportie de 80% felul in care ea va fi judecata ca primar. Este un raport pe care Olguta il cunoaste bine, intrucat este legea (aceasta spune ca, in general, circa 20% din cauze produce 80% din efecte)  lui Alfredo Pereto, economistul si sociologul italian care a facut atat subiectul tezei ei de doctorat cat si cel al singurului scandal in care a fost pana acum implicat numele ei (pe nedrept, dupa cum sustine ea, aducand in favoarea sa si cateva argumente destul de pertinente).

N-as merge atat de departe incat sa spun ca Universitatea Craiova este hotaratoare pentru cariera ei viitoare, desi a miza pe o singura carte poate fi un semn de naivitate in politica. Ca politician Olguta este inca foarte tanara si poate avea un viitor stralucit in fata. Dar rolul ei in viata Universitatii Craiova va determina felul in care acest primar va ramane in constiinta oltenilor. Craiolguta, numele pe care contemporanii ei l-au dat echipei de fotbal pe care primarita s-a apucat sa o incropeasca din ce-a ramas dintr-un nume glorios, desi s-a vrut a fi un afront, este deocamdata o recunoastere suficienta.

Daca va duce pana la capat proiectele incepute, atunci va lasa cu adevarat ceva memorabil pentru Craiova si, cine stie cine stie daca candva, dupa generatii, craiovenii nu se vor gandi sa numeasca complexul sportiv care are in centrul sau stadionul Ion Oblemenco, dupa numele primaritei. Pentru ca, oricat de urati le sunt politicienii de azi, oamenii si-i amintesc cu placere pe cei de ieri care si-au folosit autoritatea pentru a face cu adevarat o diferenta in viata lor. Oltean sau nu, oricine se plimba intr-o vara dogoratoare prin racorosul parc din mijlocul Craiovei stie ca-i datoreaza aceasta desfatare unui primar care, cu 100 de ani in urma, a purtat numele Romanescu.

Related posts

4 Thoughts to “CRAIOLGUŢA”

  1. Bobby

    Un text foarte bun – felicitari ! Nu doar Netoiu, Staicu si Mititelu au cauzat distrugerea Universitatii Craiova – primarii si, in general, autoritatile locale si judetene au fost co-autorii acestui dezastru. Eu am decis sa plec din tara acum ani buni scirbit de regimul trecut PSD. Nu am facut politica atunci, nu ma intereseaza politica prea mult acum. Dar trebuie sa recunosc ca LOV, o femeie frumoasa si determinata, s-a dovedit a fi mai primar decit toti strimbii, uritii si impiedicatii de dinaintea ei (Bulucea, Solomon). Pina la urma culoarea politica nu conteaza, conteaza doar ce lasa in urma un politician. Sper ca nimeni nu va mai folosi echipa asta in campanii electorale, asa cum au facut-o Staicu, Mititelu si Netoiu.

  2. danyla

    Bravo !! … Un articol bun !! …

  3. max

    Incerci si reusesti sa pupi-n cur doamna Olguta!Libidinos ,il bagi in discutie pe Mutu…Dupa ce il admirai pe brutarul analfabet si-l certai pe Lie..Cum care Lie?Balaci domnule cel mai mare fotbalist roman dupa parerea giscanului…Vezi asta e sa fii de la 500 km de capitala fotbalului romanesc..asta e sa fii finantist comentator…Ai incercat sa te dai oltean domnule ..nu poti,chiar ma gindesc cione te publkica…Apropos stiai ca Tigana era cu nevasta blonda in Jiul?Cum?Erai la gradi,la sute de km distanta?Explicabil stimabile ,usor cu pianul coardele Saurata,Monica c-r de fier si Sultanca au iesit la pensie….!

    1. marius

      Felicitari pentru un articol echilibrat,fotbalul in Craiova a fost , este si va fi un mod de viata. Universitatea reprezinta o adevarata pasiune in intreaga Oltenie si nu numai.

Lăsați un comentariu

Vă mulțumim !

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.