Dicţionar de sânge albastru

Viaţa poate fi şi o sumă de puncte fixe. Leul mândru, cu sabia princiară şi cu mingea ţinută în ascultare, e cu siguranţă unul dintre reperele celor care au fost înnobilaţi de spiritul „Ştiinţei”. Cine iubeşte Craiova înţelege ce zic. Părinţii, şcoala, iubita, copiii, echipa de fotbal. Bref, o viaţă de suporter oltean. Universitatea nu poate intra în categoria „altele”, nu poate fi programată pentru o perioadă mai liberă. Nu e o aventură de vacanţă, un hobby de care să-ţi faci timp în concediu. Craiova e cu tine tot timpul, dimineaţa, la amiază şi seara. I s-au compus imnuri, i s-au dedicat cărţi, i s-au născocit nume de alint.

Dacă ţi-a căzut cu tronc, Universitatea Craiova te poartă până la cerul albastru şi înapoi. Cum ar fi fost fotbalul fără clubul lui Oblemenco, Balaci sau Craioveanu? Mai puţin pus pe şotii! Păi să te cheme „Campioana unei mari iubiri”, într-o epocă în care doar tovarăşul Nicolae Ceauşescu colecţiona epitete, nu e la îndemâna oricui. Să sfidezi graniţele cazone ale campionatului cu avântul unui haiduc neînfricat, e o altă poveste de care nu te mai saturi. Să te bucuri la golurile „studenţilor”, aruncându-ţi căciula în văzduh, cu riscul de a o găsi doar pe a vecinului din tribună, e o altă imagine emblematică. Să elimini în premieră o grupare din Anglia şi să-l auzi pe Beldeanu cum recunoaşte că a vrut să trimită mingea în tribună la Leeds, dar balonul s-a dus poznaş în vinclu.  Sau să vezi cum un poliţist, adică Iulian Meianu, scrie cu patos despre juveţi. Şi câte şi mai câte, că ne-ar trebui pagini întregi şi multă răbdare să le istorisim.

Iulian Meianu are răbdare. Mai sunt fani care au memorie excelentă, au mai fost microbişti care-şi decupau din ziar cronicile şi articolele despre formaţia lor favorită. Meianu face mult mai mult. În „Craiova Moştenirea Fotbalistică” trece pe curat din ciornele îngălbenite ale bibliotecilor toate numele care au îmbrăcat echipamentul sacru. Caută seva din care s-a născut balsamul a milioane de suflete. Sunt fişe biografice, sunt şi pasaje despre palmaresul atât de discutat al Băniei, meciuri, ani, rezultate. Nu sunt consemnaţi doar sportivi, ci şi ziarişti, conducători sau artişti ce s-au intersectat cu destinul alb-albaştrilor.

„În cafeneaua tinereţii pierdute”, Patrick Modiano descrie un personaj, „Căpitanul”, care nota data şi ora exactă la care intrau în local clienţii, precum şi adresele muşteriilor. Ca şi cum ar fi crezut că un nume şi o adresă te pot ajuta să regăseşti firul unei vieţi. Iulian Meianu reconstituie viaţa „Ştiinţei” într-un puzzle de mii de piese. Aşa ştim că totul a fost aievea, că victoriile, legendele şi trofeele nu sunt nişte născociri ale imaginaţiei cum ne temeam când Universitatea dispăruse din joc sabotată de orgolii şi interese meschine.

Autorul e un arheolog sentimental, îndrăgostit iremediabil de Craiova. Dacă stai să te gândeşti bine, răsfoind cu nesaţ volumul gata de tipar, înţelegi că adevărata comoară e pasiunea ce-l stârneşte pe Iulian să caute cifre, statistici şi să le ordoneze tacticos. Nu e la prima ispravă, tot el a publicat şi „Cronica unei echipe de legendă-Ştiinţa Craiova”. O singură observaţie majoră se impune după lectură. Un singur nume nu-l întâlneşti printre leii vechi şi noi. E cel al lui Iulian Meianu, zis Mancini, harnicul cercetător prin visteriile memoriei. Îl veţi găsi totuşi pe copertă, în rolul ghidului pentru o călătorie pe care nici un fan al Universităţii nu trebuie să o rateze. O incursiune iniţiatică şi o promisiune că semnul de carte va fi mutat mai departe.

Related posts

Lăsați un comentariu

Vă mulțumim !

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.