Feeling blue

Ducând o viața nomadă și locuind în atâtea orașe, am fost adesea obligat să-mi port de unul singur  iubirea mea pentru Craiova în mijlocul cumunităților de suporteri locali. Ani la rând, la Cluj,  când venea Universitatea Craiova, obișnuiam să stau în mijlocul unei tribune care fremăta pentru Șepcile Roșii. Apoi, la Timișoara, la fel, la oficiala violetă unde puteam intra cu legitimația mea de ziarist. Cel mai ciudat sentiment a fost să locuiesc pentru aproape un an la 100 de metri de stadionul lui Dinamo (pe a cărei pista obișnuiam seara să mai fac căte un jogging), în gazdă la o familie foarte de treabă ai cărei copii, cu care eram în relații foarte bune, erau suporteri frenetici ai echipei de peste drum, iar eu să fiu total indiferent sau cinic la tot ceea ce se întampla în jurul meu în zilele de meciuri, cu excepția desigur, unui singur meci, cel în care Dinamo juca cu Craiova și în timpul căruia eram o inima destul de solitară printre miile de dinamoviști (pe atunci încă nu obișnuiam să stau în peluză, ce pierdere!).

Apoi îmi amintesc serile de sâmbata seara în care alergam prin Wienerberg, undeva pe un deal în Viena, și cântecele  galeriei Rapid se ridicau puternic spre mine, și atunci simțeam o oarecare emoție, dar ele nu mă atrăgeau spre stadionul verzilor din apropiere, și cântam și eu de unul singur cu gândul la singura galerie cu care puteam să rezonez, cea alb-albastră. Acum, într-un oraș britanic, privesc adesea șirurile de suporteri îmbrăcați în culori alb roșii îndreptându-se cuminți spre stadion dar nu simt nici un imbold a-i urma pentru a vedea fotbaliștii de sute de milioane din Premier League și, dacă priveliștea lor îmi trezește vreo dorință, aceea e de a fi din nou în mulțimea nebună ce se scurge spre Oblemenco.

M-am întrebat adesea de ce oare nu poți să-ți tratezi pasiunea pentru echipa ta în același mod în care poți să tratezi pasiunea pentru o femeie de care ești departe. Căci dacă ești departe de femeia ta, poți găsi ceva consolare în brațele unei străine, dar iubirea pentru Craiova n-o poți ameliora câtuși de puțin privind din tribună un meci al Chelsea, chiar dacă și una și cealaltă joaca în alb-albastru. Apoi, am constatat, în viața poți fi căsătorit de multe ori și îndrăgostit de și mai multe, dar odată ce ți-a intrat o echipă în suflet nu vei putea niciodată iubi o alta (sau, cel puțin, eu nu pot).

Cel mai aproape am fost de a empatiza cu suporterii unui alt club, de curând, în Liverpool. Am ajuns întamplător aici și, având o zi întreagă la dispoziție,  m-am hotărât să o petrec hoinărind prin centru, să vizitez renumitele Docuri din care au pornit spre Lumea Nouă valuri de imigranți în masă, urmați mai mai apoi de Einstein și The Beatles, propunându-mi apoi să iau un autobuz care promitea curse speciale turiștilor spre Anfield.

Intr-o mică piațetă din inima orașului m-am lovit chiar de somptuosul magazin oficial al FC Liverpool. Am petrecut minute bune printre rafturile pline de produse de calitate, zgâindu-mă pe îndelete la vitrinele pline cu cele mai ingenioase suveniruri, privind alte minute procesul de imprimare, fascinat de emoțiile copiilor care așteptau ca jucătorul lor preferat să fie trecut pe spatele tricourilor cumparate de tații lor, ascultând în caști cateva inceputuri de melodii inspirate de, sau dedicate echipei, incusiv vestitul You’ll Never Walk Alone. M-am gândit că poate n-ar strica dacă aș cumpșra și eu un suvenir, cât de mic, fie doar pentru amabilitatea frumoaselor vânzătoare îmbrăcate într-un roșu la fel de aprins precum rujul de pe buzele lor, dar idea m-a părăsit repede, ajutat și de observația că nimic alb roșu nu s-ar potrivi în garderoba mea. Am început să răsfoiesc puțin volumul uriaș, deschis pe o masă chiar la  acea fantastică zi în care s-a produs ceea ce fanii și presa au numit drept The Miracle of Istanbul, când, în vestita finală a Champions League, Liverpool a întors scorul de la 3-0 pentru AC Milan, câștigând cea de-a cincea cupă a campionilor, ceea ce i-a și conferit dreptul de a o păstra definitiv  (o mulțime de suveniruri cu miracolul, erau prin preajmă.) M-am simțit cu adevărat copleșit de istoria acestui club în al cărui templu mă aflam, apoi am întors paginile la începutul cărții.

Spre surprinderea mea, am aflat abia acum ceea ce probabil mulți dintre cei care citesc aceste rânduri știau deja, că, cu mult înainte de a exista FC Liverpool, a existat stadionul Anfield, că echipa care juca pe el fusese înființată în 1878, adică cu aproape un secol și jumatate în urmă, evolua în alb albastru, se numea Everton, și era susținută de toată comunitatea locală. Doar că proprietarul stadionului, un mare industriaș care susținuse și el clubul, ridicase prețul chiriei astfel încât Everton a decis să se mute într-un stadion situat la circa un kilometru mai în josul dealului. Ambițiosul industriaș a decis atunci să-și facă propria-i echipă și așa a apărut FC Liverpool, iar multele pagini care urmau erau o întreagă inșiruire a dominației acestui club pe plan local, național și adesea european.

Dar n-am fost curios să citesc mai departe căci gândurile mi-au rămas la formația alb-albastră. Am ieșit din magazin cu mâinile goale și fără a simți vreo jenă din acest motiv,  amintindu-mi de taraba din partea cealalta a piațetei, din care fluturau câteva steaguri și fulare alb-albastre, cu înscrisul Everton pe ele, dar pe care, absorbit de strălucirea magazinului alb roșu, nu le-am băgat în seamă.

Așa că m-am îndreptat spre vânzătorul ambulant și am început să-l întreb una și alta. Așa am aflat că fanii Everton, deși mai puțini la număr, sunt de o loialitate și pasiune aparte. Am fost desigur foarte interesat să aflu cum conviețuiesc împreună într-un singur oraș două rivale atât de vechi cu stadioane atât de apropiate încât inevitabil grupurile de suporteri se intersectează adesea. Vânzătorul mi-a spus că atmosfera este extrem de pașnică și că suporterii se acceptă unii pe alții. Sigur, mi-a explicat vânzatorul, FC Liverpool este un club extrem de bogat, iar Everton traiește mai mult de pe azi pe mâine, și din acest motiv există un complex de superioritate din partea suporterilor alb roșii. I-am mulțumit și, rezistând imboldului de a achiziționa un fular de la el, am plecat, la indicațiile lui, în cautarea magazinului oficial al Everton.

Undeva la etajul unu al unui centru comercial, ce dă pe o superbă esplanadă înverzită, am găsit un magazin destul de cochet, pe doua niveluri, departe însă de somptuozitatea celui pe care-l vizitasem mai înainte și mai modest chiar decât un alt magazin al aceleiași FC Liverpool, așezat chiar alături.

„Mi-aș fi rupt oasele pentru toate cluburile la care am jucat, dar aș fi murit pentru Everton”,

te întâmpină de pe un afiș uriaș Dave Hickson, una dintre legendele alb albaștrilor și este de ajuns ca un fior să-ți treacă prin inimă.

Magazinul Everton pare mai degrabă un loc de introspecție, o incursiune spre sufletul omului , un club destul de sărac în trofee, dar bogat în istorie și povești de devotament.

„Once a blue, always a blue”,

am citit titlul unei cărți scrisă parcă pentru mine.

Trebuie să fie ceva în aceste culori, mi-am spus. Nu degeaba englezii au  expresia “feeling blue”, care vorbește despre nostalgie, tristețe, depresie. Roșul, se spune, este culoarea puternică, dominatoare, nu întâmplător asociată cu sexul (gândul mi-a fugit chiar acum la Red District, în Amsterdam) și nu întamplător este așezată pe fundalul din titulatura ziarelor și revistelor. Chiar am citit undeva un articol, căruia nu i-am acordat totusi mare credibilitate, care spunea că între două echipe de fotbal, cea îmbracată în roșu are sanșe mai mari în fața unei echipe îmbracată în alte culori. Poate că e ceva adevarăt în asta și de-aia toate marile echipe engleze sunt îmbracate în roșu. Poate acesta este motivul pentru care Benfica ne-a scos din acea grandioasa semifinală și poate de-aia e înaintea lui Porto. Dar nu cumva cea mai de succes echipă din lume joacă totuși cel mai adesea îmbracata  în alb.

Poate există totuși o compatibilitate între mine și culoarea albastră. Mereu am fost un visător, o fire contemplativă. Dacă cumva, judecând după abundența de păr de pe corpul meu, am avut un nivel de testosteron ridicat, ceea ce uneori am simțit  că ar fi fost cazul, acesta nu s-a manifestat în nici un fel în exterior, niciodată n-am putut da frâu liber acestui foc nimicitor deși poate mi-aș fi dorit să știu că pot lua și eu pe sus o cameristă de hotel la fel ca directorul FMI, care, dacă n-ar fi existat acea inoportună indiscreție a partenerei sale de culoare ar fi devenit cu siguranță un foarte viril președinte al Franței, cu consecințe nebănuite pentru femeile din preajmă-i. Asta înseamnă să ai sânge de taur, și poate de aceea băutura energizantă poartă numele de red bull ș nu blue bull. Nu, eu n-am nimic nici cu roșul nici cu taurii, (eventual cu unul precum singuraticul taur Ferdinand,  deși nu-mi pot aminti că vreodată florile să fi avut un efect atât de puternic asupra mea). Eu sunt albastru, mi-am zis, si probabil că aș fi simțit albastru și dacă Craiova n-ar fi fost îmbracată în aceste culori.

Astfel de lucruri mi-au trecut prin cap ieșind tot cu mâna goală și din magazinul oficial al Everton, iar ulterior, în momentul în care, alături de câțiva zeci de turiști, printre care un grup destul de entuziast din Kazachstan, am ajuns cu autobuzul descoperit la Anfied, am fost singurul care am renunțat să fac turul interior al stadionului  (ar fi costat 15 lire dacă bine îmi amintesc, pe care am preferat să le păstrez ), optând in schimb să o iau de unul singur pe jos spre Goodison Park.

everton_2Stadionul celor de la Everton n-are desigur programe de vizitare pentru turiști pentru că  nici un turist nu-l vizitează și poate că foarte puțini știu măcar că el există la doar o aruncătură de baț de Anfield. Nu este atât de grandios și nu este într-un proces continuu de mărire, precum mereu neîncăpătorul Anfield. Tot ce găsești aici, se adresează comunității fanilor locali, căci desigur nu există fani Everton în Kazachstan. O statuie așezată în fața arenei, care-l reprezintă pe Dixie Dean, un vârf la fel de prolific precum Nelu Oblemenco, este acoperită în flori proaspete și magazinul oficial este plin și aici cu tot ce și-ar dori un fan.

Am încercat să găsesc similitudini de natura spirituală cu Craiova, dar în afara culorilor, a statuii și, cred, acea rezistență a fanilor în fața vicisitudinilor istoriei, nu prea ar mai fi probabil multe de găsit. Lumile lor sunt atât de diferite, Craiova a fost un club care s-a opus unui întreg sistem, Everton n-a avut un astfel de rol istoric. Si unde Everton înseamnă parcă resemnare, Craiova înseamnă ambiție și orgoliu oltenesc niciodată ostoite.

Dar, m-am gândit, uite, vin în Liverpool și, în loc să-mi caut argumente pentru a simpatiza cu echipa mai bogată, mai puternică, mai promițătoare în a oferi fanilor săi viitoare satisfacții, mă trezesc fiind interesat de Everton. Dacă mă nașteam aici, oare ce alegeam? Poate sunt predestinat a simți albastru mereu. Induioșat de acest gând, am băgat mâna în buzunar, decis să sacrific 5 lire pentru un breloc alb albastru, un mic semn al trecerii mele pe aici. Să dai celor care n-au, poate nu e totuși un lucru atât de rău, mi-am spus. Dar apoi m-am gândit: dar daca într-o zi Craiova s-ar întalni cu Everton în Europa, cum te-ai simți știind că ai facut ceea ce esti pe cale să faci?

A fost genul de raționament care m-a oprit adesea (cu o singura excepție, asta e) în a intra într-o relație cu o femeie care ar fi avut cea mai mică șansa de a da vreodată cu ochii cu partenera mea de viata (preferând în schimb serviciile deplorabile, dar nevinovate și necreatoare de obligații ale unor profesioniste). Sigur, mereu suntem mai motivati când e vorba de a ne proteja propriile sentimente decât ale altora.  Așa că am lasat Everton la fel de săraca, iar eu am plecat de la stadion mai bogat cu 5 lire, căci, au englezii  o vorba înțeleaptă, un ban economisit e un ban câștigat. Si, cum orice câștig financiar este de natură să-mi crească buna dispoziție, mi-am luat la revedere, cu un zâmbet larg, de la vânzătoarele âmbracate în albastru, care, nedumerite la început, mi-au răspuns apoi cu zâmbete la fel de largi. I’m a blue, le-am șoptit, but just one kind of blue. Și m-am simțit bine.

Related posts

2 Thoughts to “Feeling blue”

  1. varu_din_strainatate

    superb vere, absolut superb. ca deobicei e o adevarata placere sa-ti citesc editorialele!

    1. dantes

      Nu ca n-as aprecia criticile, dar aprecierile parca ma bucura mai mult 🙂 Multumesc din inima, varu’

Lăsați un comentariu

Vă mulțumim !

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.