Ion Oblemenco
Moderator: grup_moderatori
Re: Ion Oblemenco
se antreneaza la ora meciului cu oile.asta e singura varianta.nu o sa mai vedem echipa lu miti pe oblemencoOVI2806 scrie:Vad ca aprinsera nocturna pe Oblemenco...
Re: Ion Oblemenco
14 ani de la moartea TUNARULUI .
Odihneste-te in pace !
Odihneste-te in pace !
-
LiviuB
Re: Ion Oblemenco
am recitit pe Editie momentele de referinta ale "Tunarului" si imi aduc aminte si acum cu cat drag imi povestea Tata de meciurile 6-4 in Giulesti si 6-2 cu steaua... pe vremea aia fotbalistii aveau si onoare, nu erau "fotbalisti profesionisti", de aia ii tine minte lumea si vorbeste de ei cu placere si dupa 30 de ani.
-
JustME
Re: Ion Oblemenco
OBLEMENCO .. un nume scris cu litere de aur in istoria Universitatii Craiova. Odihneasca-se in pace
Re: Ion Oblemenco
r.i.p.
"Sunteti doar niste cretini daca cereti transferuri in conditiile in care Bill Gates nu face acest lucru" - Andrei Mantog
Eduard Apostol: "craiovenii s-au putut amuza cu inovaţiile oltenilor."
Jucatorul favorit? Cosmin Moti
Eduard Apostol: "craiovenii s-au putut amuza cu inovaţiile oltenilor."
Jucatorul favorit? Cosmin Moti
-
OlteniaCraiova2011
- nou pe forum
- Mesaje: 5
- Membru din: 07 Apr 2011, 18:18
Re: Ion Oblemenco
[youtube][/youtube]
-
OlteniaCraiova2011
- nou pe forum
- Mesaje: 5
- Membru din: 07 Apr 2011, 18:18
Re: Ion Oblemenco
[youtube][/youtube]
-
JustME
Re: Ion Oblemenco
as vrea sa il fii vazut jucand, sa vad macar un gol marcat de el. am auzit atatea povesti incat uneori am impresia ca am fost si eu acolo. ii invidiez pe cei batrani care au apucat sa vada legendele noastre jucand eu din pacate in loc de Oblemenco am avut parte de niculescu, in loc de Craiova Maxima am avut parte de 'lotul dinamo'. si tot e bine cand ma gandesc la faptul ca i-am prins jucand pe Gica Craioveanu, Badita sau Marius Sava. altii nici macar pe ei nu i-au prins. traim din amintiri dar nu-i nimic pt ca avem amintiri frumoase ce merita sa fie retraite. Campioana Unei Mari Iubiri, Craiova Maxima, generatia anilor '90 cea care a luat ultimul event sunt ca niste raze de soare care strapung intunecatul prezent. Dumnezeu sa odihneasca in pace toate legendele ce nu mai sunt printre noi si sa le dea sanatata celor ce inca mai sunt aici.
Re: Ion Oblemenco
Ba fratilor, astia parca le fac dinadins, in bataie de joc: anul trecut de ziua lui Paunescu (nu discutam iar caracterul omului sau poetul, ci cat a ajutat echipa), acu la o zi dupa ziua lui Oblemenco...
STIINTA SUNTEM NOI !
-
JustME
Re: Ion Oblemenco
azi este o zi trista, s-au facut 17 ani de cand Ion Oblemenco nu mai este printre noi. aprindeti o lumanare fratilor pentru Tunarul nostru.
Re: Ion Oblemenco
Odihneste-te in pace, ne-a Nelule! Stiinta a renascut!
"La un club de fotbal exista o trinitate formata din jucatori, antrenor si suporteri. Patronii nu au nici o treaba aici. Singurul lor rol este sa semneze cecuri..."
Bill Shankly
EX-Cristi007
Voucher reducere PCGarage.ro: AZ6S5EFI
Bill Shankly
EX-Cristi007
Voucher reducere PCGarage.ro: AZ6S5EFI
-
hanky panky
- fanatic
- Mesaje: 3059
- Membru din: 17 Noi 2008, 00:20
Re: Ion Oblemenco
Uneori, când fugim de noi înşine, o facem pentru a ne regăsi undeva. Şi, dacă se poate, cât mai departe, dincolo de amintiri. Cât or mai rezista şi ele.
Oblemenco, Dumnezeul lucrurilor mari
…Am 9 ani. Suntem în concediu, la Plosca. La Bistreţ. Am fost pe baltă, pe insula Ostrovogania şi acum, că s-a făcut seară, am început să tremur în halatul de baie, care mi-a rămas mic. „Ai crescut, zice şi mama, uite, ţi-au rămas coatele pe-afară!“ Şi râde şi mă ia în braţe. Am 9 ani. Mă ajută să-mi nimeresc papucii şi mi-l arată pe tata, pe prispă. E cu urechea la radio, iar radioul e ascuns undeva, între nişte ciorchini de „ţâţa vacii”. Craiova joacă la Cluj cu „U“, tata roade o boabă albă, galbenă, alta… E nervos un pic, bănuiesc că e de rău la Cluj. Când, brusc, radioul plezneşte: „O-ble-men-co!!!“, da, Mateescu, eşti în direct, O-ble-men-co egalează pentru olteni , e 1-1 şi…”
…Şi era bine. Altă dată, sau poate tot în seara aia, amintirea e fugită, e neclară, tata povestea cum toată Craiova umpluse curtea Spitalului Judeţean, în noaptea şi dimineaţa dinaintea operaţiei lui Oble… Se făcuse bine.
Pe mine mă pufnea râsul. Râdeam în braţele mamei, vag geloasă şi oricum vexată de prezenţa – pe calea undelor – a felurilor mitologice, se pare, prin care Oblemenco aducea mereu şi mereu Craiova în echilibru. Dar era al nostru. Când a ieşit din spital, am aflat în altă seară, l-a torpilat în Giuleşti pe Rică Răducanu cu un şut –(„bombă“, zicea tata) de la 40 de metri. „Era să-mi zboare capul de pe umeri, neică“, avea să zică peste alţi ani Rică, şi el cu amintirile lui…
M-am născut, aşadar, cu Oblemenco în casă. Nu pot să leg, cronologic, toate amintirile care-l cuprind pe cel mai mare fotbalist al Craiovei. Dintotdeauna a fost lângă noi, ca un prieten sacru al familiei şi, sigur, radioul a fost cel care l-a imprimat, pentru noi şi pentru mulţi, drept omul care e echivalentul Universităţii, propria lui şi propria noastră echipă.
Nu l-am văzut jucând în anii lui de glorie decât foarte puţin şi în memorie, cum spuneam, e mai des vocea lui Sebastian Domozină, încercând să acopere vacarmul de pe stadionul Central, nu foarte convins însă… De aceea era necesară intervenţia din studio a lui Gheorghe Minoiu, legendarul realizator al „Fotbalului minut cu minut“, care, fără excepţie, avea următoarea remarcă atunci când difuzoarele începeau să vibreze: „Craiova, da? Domozină, Craiova, da?… S-a înscris la Craiova?… Oblemenco?…“ Iar Sebi Domozină, pe care mi-l închipui fericit şi un pic teatral în momentele respective, întârzia cât putea de mult să intre în direct, lăsându-i pe cei 50.000 de oameni de pe Central să transmită lumii cât de fericiţi sunt. Până la urmă exploda şi el: „Da, Minoiu, într-adevăr, din nou Oblemenco a aruncat e-fec-tiv în aer tribunele Centralului craiovean şi Universitatea are doi la zero cu Poli Timişoara. Cum s-a întâmplat? (deşi nimeni nu întrebase ce şi cum s-a întâmplat…) Oblemenco, acelaşi O-ble-men-co, a driblat doi adversari care i-au ieşit în întâmpinare, a schimbat rapid cu Marcu, a reprimit căpitanul studenţilor olteni şi de la peste 40 de metri a trimis, dragi ascultători, o a-de-vă-ra-tă torpilă spre buturile lui Jivan, expediind balonul la vinclu şi făcând astfel i-nu-ti-lă intervenţia goal-keeper-ului timişorean… Aşadar, din minutul 57, Universitatea Craiova conduce Politehnica Timişoara cu 2-0 şi continuă să domine a-u-to-ri-tar partida!“ „Iar, Domozină, să precizăm că Oblemenco, prin această reuşită, se detaşează în fruntea clasamentului golgeterilor…“ Aşa era atunci, aşa a fost. În după-amiezile cu dulceaţă de cireşe amare, cu radioul scos pe fereastră, să-l auzim în curtea casei sau agăţat undeva, în maşină, prin concediile alor mei, rare, câte au fost. Poate nici n-au fost.
Nu l-am văzut jucând, cel puţin nu-mi amintesc alte meciuri, decât de trei ori: în finala Cupei României din ’75, când a şi marcat, dar pierdută, pe „23 August“, în prelungiri, cu Rapid, apoi într-un meci cu CSU Galaţi, tot în Cupă, cu Dinamo, la Bucureşti, meci pierdut, şi cam atât. Ba parcă şi pe Central, cu Jiul, dar din acel meci, prin’75-’76, mi-i aduc aminte mai ales pe Berneanu şi Deselnicu.
Apropo de Deselnicu. Cu el a plecat, în 1977, Oblemenco la FCM Galaţi, în Divizia B, şi au reuşit să promoveze imediat. „M-am pupat cu Nelu mai mult decât cu nevastă-mea, la câte goluri a dat!“ Deselnicu, finul său, era sincer. Oblemenco a fost de 4 ori golgeter al României şi mult timp lider absolut al marcatorilor. La Galaţi, zicea Petre Deselnicu, au jucat odată pe un teren numai praf şi Oble a marcat cu un „tun“ de la 30 de metri, ridicând tot colbul de pe maidanul căruia i se zicea stadion. „Vere, m-am dus să-l pup şi nu-l vedeam de praf… Când l-am găsit, i-am zis hai, Naşule, acasă, la Craiova, să te pup pe lumină!“
Craiova, care n-a existat până la Oblemenco, a devenit graţie lui campioana României. Cu el, Fiorentina lui De Sisti a fost eliminată, cu el Ştiinţa a devenit Academie de Fotbal. S-a întors ca antrenor, după cele 170 de goluri marcate pentru „U“, şi a luat eventul – Cupă şi titlu în 1981. Apoi a fost gonit din oraş, pentru că era prea bun, prea blând, prea om. Unii spuneau că era prea moale, că era cu sânge basarabean, Oblemencov, familie refugiată la Corabia, în sudul Olteniei, după război. Acolo s-a născut, în 13 mai 1945, zi mare pentru Craiova. A murit în ziua în care fiul meu, Adrian, împlinea doi anişori, în septembrie 1996, la Agadir, în Maroc, unde antrena, gonit de un oraş nepăsător, fără sentimente şi fără memorie.
Un ziarist local, un sinistru, scrisese despre el că bea ţuică, ştia el, cu halba. N-a răspuns. Ca întotdeauna, a luat viaţa pe propria răspundere. Până în ultima zi, la ultimul meci, când, în ultimul minut, echipa sa, Hassania, a fost egalată. S-a ridicat de pe bancă şi apoi brusc s-a prăbuşit. Infarct. Alexandru Moldovan, antrenorul adversarei, a fugit spre el. Nu l-a mai văzut, nu l-a mai auzit. A şoptit „Craiova…“ şi încet, peste malul Atlanticului, a început să se audă, de undeva, vocea lui Sebi Domozină „Gooool, O-ble-men-co!…“, iar, prin ceaţă sfântul Petre Deselnicu a întins mâna, să-l strângă la piept şi să-l sărute. Avea 51 de ani.
Marius Mitran
http://www.maximasport.ro/oblemenco-dum ... ilor-mari/
Oblemenco, Dumnezeul lucrurilor mari
…Am 9 ani. Suntem în concediu, la Plosca. La Bistreţ. Am fost pe baltă, pe insula Ostrovogania şi acum, că s-a făcut seară, am început să tremur în halatul de baie, care mi-a rămas mic. „Ai crescut, zice şi mama, uite, ţi-au rămas coatele pe-afară!“ Şi râde şi mă ia în braţe. Am 9 ani. Mă ajută să-mi nimeresc papucii şi mi-l arată pe tata, pe prispă. E cu urechea la radio, iar radioul e ascuns undeva, între nişte ciorchini de „ţâţa vacii”. Craiova joacă la Cluj cu „U“, tata roade o boabă albă, galbenă, alta… E nervos un pic, bănuiesc că e de rău la Cluj. Când, brusc, radioul plezneşte: „O-ble-men-co!!!“, da, Mateescu, eşti în direct, O-ble-men-co egalează pentru olteni , e 1-1 şi…”
…Şi era bine. Altă dată, sau poate tot în seara aia, amintirea e fugită, e neclară, tata povestea cum toată Craiova umpluse curtea Spitalului Judeţean, în noaptea şi dimineaţa dinaintea operaţiei lui Oble… Se făcuse bine.
Pe mine mă pufnea râsul. Râdeam în braţele mamei, vag geloasă şi oricum vexată de prezenţa – pe calea undelor – a felurilor mitologice, se pare, prin care Oblemenco aducea mereu şi mereu Craiova în echilibru. Dar era al nostru. Când a ieşit din spital, am aflat în altă seară, l-a torpilat în Giuleşti pe Rică Răducanu cu un şut –(„bombă“, zicea tata) de la 40 de metri. „Era să-mi zboare capul de pe umeri, neică“, avea să zică peste alţi ani Rică, şi el cu amintirile lui…
M-am născut, aşadar, cu Oblemenco în casă. Nu pot să leg, cronologic, toate amintirile care-l cuprind pe cel mai mare fotbalist al Craiovei. Dintotdeauna a fost lângă noi, ca un prieten sacru al familiei şi, sigur, radioul a fost cel care l-a imprimat, pentru noi şi pentru mulţi, drept omul care e echivalentul Universităţii, propria lui şi propria noastră echipă.
Nu l-am văzut jucând în anii lui de glorie decât foarte puţin şi în memorie, cum spuneam, e mai des vocea lui Sebastian Domozină, încercând să acopere vacarmul de pe stadionul Central, nu foarte convins însă… De aceea era necesară intervenţia din studio a lui Gheorghe Minoiu, legendarul realizator al „Fotbalului minut cu minut“, care, fără excepţie, avea următoarea remarcă atunci când difuzoarele începeau să vibreze: „Craiova, da? Domozină, Craiova, da?… S-a înscris la Craiova?… Oblemenco?…“ Iar Sebi Domozină, pe care mi-l închipui fericit şi un pic teatral în momentele respective, întârzia cât putea de mult să intre în direct, lăsându-i pe cei 50.000 de oameni de pe Central să transmită lumii cât de fericiţi sunt. Până la urmă exploda şi el: „Da, Minoiu, într-adevăr, din nou Oblemenco a aruncat e-fec-tiv în aer tribunele Centralului craiovean şi Universitatea are doi la zero cu Poli Timişoara. Cum s-a întâmplat? (deşi nimeni nu întrebase ce şi cum s-a întâmplat…) Oblemenco, acelaşi O-ble-men-co, a driblat doi adversari care i-au ieşit în întâmpinare, a schimbat rapid cu Marcu, a reprimit căpitanul studenţilor olteni şi de la peste 40 de metri a trimis, dragi ascultători, o a-de-vă-ra-tă torpilă spre buturile lui Jivan, expediind balonul la vinclu şi făcând astfel i-nu-ti-lă intervenţia goal-keeper-ului timişorean… Aşadar, din minutul 57, Universitatea Craiova conduce Politehnica Timişoara cu 2-0 şi continuă să domine a-u-to-ri-tar partida!“ „Iar, Domozină, să precizăm că Oblemenco, prin această reuşită, se detaşează în fruntea clasamentului golgeterilor…“ Aşa era atunci, aşa a fost. În după-amiezile cu dulceaţă de cireşe amare, cu radioul scos pe fereastră, să-l auzim în curtea casei sau agăţat undeva, în maşină, prin concediile alor mei, rare, câte au fost. Poate nici n-au fost.
Nu l-am văzut jucând, cel puţin nu-mi amintesc alte meciuri, decât de trei ori: în finala Cupei României din ’75, când a şi marcat, dar pierdută, pe „23 August“, în prelungiri, cu Rapid, apoi într-un meci cu CSU Galaţi, tot în Cupă, cu Dinamo, la Bucureşti, meci pierdut, şi cam atât. Ba parcă şi pe Central, cu Jiul, dar din acel meci, prin’75-’76, mi-i aduc aminte mai ales pe Berneanu şi Deselnicu.
Apropo de Deselnicu. Cu el a plecat, în 1977, Oblemenco la FCM Galaţi, în Divizia B, şi au reuşit să promoveze imediat. „M-am pupat cu Nelu mai mult decât cu nevastă-mea, la câte goluri a dat!“ Deselnicu, finul său, era sincer. Oblemenco a fost de 4 ori golgeter al României şi mult timp lider absolut al marcatorilor. La Galaţi, zicea Petre Deselnicu, au jucat odată pe un teren numai praf şi Oble a marcat cu un „tun“ de la 30 de metri, ridicând tot colbul de pe maidanul căruia i se zicea stadion. „Vere, m-am dus să-l pup şi nu-l vedeam de praf… Când l-am găsit, i-am zis hai, Naşule, acasă, la Craiova, să te pup pe lumină!“
Craiova, care n-a existat până la Oblemenco, a devenit graţie lui campioana României. Cu el, Fiorentina lui De Sisti a fost eliminată, cu el Ştiinţa a devenit Academie de Fotbal. S-a întors ca antrenor, după cele 170 de goluri marcate pentru „U“, şi a luat eventul – Cupă şi titlu în 1981. Apoi a fost gonit din oraş, pentru că era prea bun, prea blând, prea om. Unii spuneau că era prea moale, că era cu sânge basarabean, Oblemencov, familie refugiată la Corabia, în sudul Olteniei, după război. Acolo s-a născut, în 13 mai 1945, zi mare pentru Craiova. A murit în ziua în care fiul meu, Adrian, împlinea doi anişori, în septembrie 1996, la Agadir, în Maroc, unde antrena, gonit de un oraş nepăsător, fără sentimente şi fără memorie.
Un ziarist local, un sinistru, scrisese despre el că bea ţuică, ştia el, cu halba. N-a răspuns. Ca întotdeauna, a luat viaţa pe propria răspundere. Până în ultima zi, la ultimul meci, când, în ultimul minut, echipa sa, Hassania, a fost egalată. S-a ridicat de pe bancă şi apoi brusc s-a prăbuşit. Infarct. Alexandru Moldovan, antrenorul adversarei, a fugit spre el. Nu l-a mai văzut, nu l-a mai auzit. A şoptit „Craiova…“ şi încet, peste malul Atlanticului, a început să se audă, de undeva, vocea lui Sebi Domozină „Gooool, O-ble-men-co!…“, iar, prin ceaţă sfântul Petre Deselnicu a întins mâna, să-l strângă la piept şi să-l sărute. Avea 51 de ani.
Marius Mitran
http://www.maximasport.ro/oblemenco-dum ... ilor-mari/
Lua-te-ar kyron cu el in pesti
-
JustME
Re: Ion Oblemenco
superb editorialul 
ce frumos era sa ii avem langa noi si azi pe Tunar, nea Sebi Domozina, nea Petre Deselnicu, Zoli etc
ce frumos era sa ii avem langa noi si azi pe Tunar, nea Sebi Domozina, nea Petre Deselnicu, Zoli etc