Search

Sezione: un nume, o misiune

sezione_prince

Intalnirea noastra a fost mai degraba neplanificata.

Pana i-am cunoscut pe ei am fost un “cetatean” fara a sti macar ca sunt unul. Pana i-am cunoscut  obisnuiam sa-mi cumpar seminte inainte sa ajung la meciuri, eram, deci, un “samantar.”

Apoi i-am cunoscut si intreaga mea viziune asupra fotbalului, felul de a-l  privi, de a-l trai, intregul meu comportament pe stadion s-a schimbat. Sunt, datorita lor, cel putin pe stadion, un alt om.

Intalnirea noastra a fost mai degraba neplanificata. De obicei vedeam meciurile la tribuna zero. In deplasare, tot asa, niciodata nu mi-a trecut prin cap sa merg la sectiunea oaspetilor, chiar daca traiam alaturi de ei si imi placea sa-i privesc pe “ai mei”.

Apoi a venit dezastrul, lucrul de neimaginat, retrogradarea.  Dupa mai mult de o jumatate de secol  de glorie si semi-glorie, a venit incredibilul. Durere, rusine, umilinta, le-am simtit pe toate in incercarea de a-mi forta mintea sa accepte realitatea.

Dar trebuia sa vad cu ochii mei ca sa cred. Ocazia avea sa mi se  iveasca destul de curand. Craiova avea meci cu Juventus, da, am auzit bine, Juventus Colentina.

Ce rahat de nume e asta mi-am zis, caci desi stateam de ani buni in cartier cu Parazitii, n-am auzit niciodata de acesta  echipa cu nume de un prost gust fara margini, si nici nu-mi puteam imagina unde joaca.

Am descoperit cu surprindere ca stadionul e acolo, la cateva blocuri distanta de cel in care locuiam eu la etajul 9, mai exact, chiar in spatele blocului RENEL unde plateam curentul, dar cine naiba sa-si fi imaginat vreodata ca acolo, dupa gardul de beton, e un stadion.

Of, intre blocuri, cum jucam eu fotbal odiniora purtand fara nici o utilitate, dar extrem de mandru, jambierele mele alb-albastre, intre blocuri deci a ajuns sa joace glorioasa mea echipa, legendara mea Universitatea Craiova.

Oh doamne, unde a ajuns echipa mea, unde am ajuns eu sa o caut!

Plangandu-mi aproape de mila, am iesit in ultima clipa din casa pentru a ma indrepta spre stadionul dintre blocuri.

Si i-am auzit deja de pe Sosea.  I-am auzit din departare. E oare posibil? Si inima a inceput sa-mi  bata. Stadionul era plin de ochi, dar partea care conta era doar acea jumatate sau treime in care erau ei. Vocea lor se ridica peste Colentina, puternica, mandra, chematoare, cantecele lor acopereau totul, steagurile lor fluturau, furarele lor negre la gat innodate intr-un mod atat de ciudat pentru mine. Am stiut exact unde ma voi duce, unde nu ma voi simti rusinat, unde voi putea reincepe sa traiesc si sa sper. Am intrat intre ei si, fara sa-mi dau seama, am inceput sa fac ceea ce nu mai facusem vreodata: sa cant.

Aveam deja 35 de ani, din care o buna parte i-am petrecut evitand, din toate puterile mele, armata. N-am suportant niciodata ordinele, excesul de autoritate si nu m-am inregimentat niciodata nicaieri. Un motan singuratic, asta am fost mereu.

Si iata-ma acum aici cu privirea tinta spre  acel baiat tinerel, cocotat pe gard, cu sapca lui kaki, cu vocea atat de puternica incat nu parea sa vina din trupul sau subtire, aproape bolnavicios, si-i urmam fiecare comanda, fiecare schimbare de ritm, de ton, de cantec, atat de atent sa nu gresesc, sa nu deviez de la sistemul coregrafic pe care toti acesti copii pareau sa-l stapaneasca atat de bine. Ma straduiam de parca de asta depindea viata mea.

Acolo, alaturi de ei, timiditatea m-a parasit, rusinea m-a parasit, umilinta m-a parasit, caci acolo am realizat ca Universitatea Craiova nu era in B, nu era initre blocurile din Colentina, oh nu, nici vorba, prostul de mine, era in inimile lor mari, si din piepturile lor pornea spre inaltimi acoperind totul. Si-asa am realizat si eu ca Universitatea e cea din inima mea si nu avea de ce sa-mi fie rusine cu ea.

Si cetatenii priveau din stadion sau de la geamuri cu admiratie si poate putin amuzament, la Universitatea Craiova, la galeria ei, ca si cum o intamplare neverosimila, ar fi facut ca acest nume mare sa aterizeze in mijlocul lor, al casnicelor din Colentina.

Si uite-asa am inceput sa colind coclaurile din jurul Bucurestiului, locuri prin care nu mai pusesem piciorul, prin Popesti Leordeni, prin Bragadiru , descoperindu-ma pe mine asa cum nu ma cunosteam, descoprind o Universitatea Craiova pe care n-o stiam, si descoperindu-i pe ei, cei carora le datoram toate acestea, minuatii baieti din Sezione.

Descoperindu-i era un fel de a spune, caci niciodata n-am intrat in vorba cu vreo unul, ci mergeam, asa nebagat in seamna, ma alaturam lor si urmam cuminte indicatiile, cantecele, scandarile.

Dar, cate n-am invatat, om in toata firea, de la acei copii. Lucruri care nu stiam ca exista, ca pot exista. Cum ar fi sa reincepi sa canti din toti plamanii si mai puternic, la 30 de secunde dupa ce ai nostri au luat golul. Atat, 30 de secunde respiro isi permiteau baietii cu fularele negre, atat iti permiteau si tie sa-ti inghiti durerea sau sa o scuipi afara din tine si sa iesi astfel din dulcea disperare in care ai fi vrut sa te complaci o vesnicie. Nu, niciodata nu credeam ca voi putea canta dupa ce luam gol, niciodata n-am crezut ca ma pot regenera psihic in 30 de secunde dupa ce s-a prabusit cerul peste mine. Ei, Sezione, m-au invatat ca se poate si le sunt recunoscator.

Am simtit atata admiratie pentru ce faceau ei, atata apreciere pentru ei ca grup incat am vrut sa-mi arat cumva recunostinta. Am vazut ca se straduiau cu o portavoce destul de slabuta si m-am gandit ca n-ar strica sa le iau una puternica. Am comandat de la o firma specializata cea mai puternica portavoce care exista pe piata si niciodata n-am simtit o mai mare emotie mergand la stadion decat atunci cand m-am dus sa le-o inmanez.

Umblasem deja un sezon aproape, dar tot nu cunosteam personal pe cineva. Asa ca am ajuns pe Progresul  si pentru ca n-am stiut cui sa o dau, stateam nehotarat, cu obiectul atarnandu-mi inutil peste umar.

As vrea sa le dau portavocea baietilor, i-am spus celui de langa mine, dar as vrea sa stiu ca e pe maini bune. Mi-a raspuns ca nu m-ar sfatui sa o fac ca s-ar putea sa n-o mai vad.

I-am spus ca tocmai asta e intentia.

S-a dus la baietii din fata si s-a intors alaturi de un tanar slabut.  El e Charlie, mi-a spus, vorbeste cu el.

L-am placut instantaneu. Il vazusem de multe ori acolo in fata cocotat pe garduri, dar rareori era cel care dadea tonul cantecelor. Prima data il remarcasem la Ploiesti unde s-a urcat pe gardul ce dadea spre galeria adversa si-i provoca de unul singur. Grabit mereu sa reactioneze primul la incercarile de intimidare ale jandarmilor, Charlie era un fel de bad boy, fara indoiala, unul gata sa apuce din zbor, doar o urma de provocare din partea adversarilor, dar totusi de un sarm aparte.

Cred ca a fost miscat oarecum de gestul meu, cert e ca m-a recunoscut adesea la urmatoarele deplasari si a fost mereu prietenos cu mine. Odata mi-a dat un hanorac cu capul de mort pe el. L-am pastrat mult timp dupa ce ranjetul mastii a disparut de pe el, mult timp dupa ce s-a rupt la toate incheieturile.

Odata, dupa un meci la Craiova, m-a invitat alaturi de prietenii lui la un club unde s-a baut o gramada de whisky cu red bull si, cand, la miezul noptii i-am spus ca am un tren spre Bucuresti s-a oferit sa ma conduca la gara.

Petrecerea era in toi si el era sufletul ei si m-am simtit flatat. Asa ca a pornit spre gara cu mine si curand m-am dat seama ca m-as fi simtit totusi mai confortabil daca ar fi ramas. Caci nazdravanului Charilie ii placea sa se joace cu nervii taximetristului, ai trecatorilor intarziati, ai vanzatoarei de bilete aproape adormita din gara, sa se lege de toata lumea care-i iesea in cale.

Am fost sigur ca daca trece vreo patrula de politie va trebui sa raspund la tot felul de intrebari, dar asta era ultimul lucru de care-i pasa lui Charlie. I-as fi atras atentia, dar eram prea timid si stiam ca face totul pentru mine si ma simteam prea magulit sa-i spun ca ma simt putin stanjenit.

Asa mi-l amintesc, aproape urcand cu mine in tren sa-i ia casca conductorului si abia cand trenul s-a pus in miscare s-a hotarat sa plece, probabil inapoi la petrecere.

Dar apoi Charlie a disparut, si o tacere urma de fiecare data cand ii intrebam pe baieti pe unde e baiatul obraznic. Si eu am continuat sa cant alaturi de Sezione si niciodata n-am mai putut vedea un meci de la tribuna zero, desi am mai incercat.

Si in special am inceput sa cant alaturi de Virgil, care, cu vocea lui groasa de tenor nici nu avea nevoie de portavoce. Un alt fel de tip Virgil asta si parca si Sezione a devenit un pic altfel sub influenta lui. Mai putin agresiva, dar mai creativa.

N-am inteles, de exemplu, de ce Sezione a ales sa se mute la Nord, cedand fara nici o impotrivire Sudul altor grupari si mereu mi-am spus ca, daca ar fi fost Charlie acolo, nu ar fi plecat niciodata. Dar apoi timpul a trecut si Nordul sub Sezione a inceput sa prinda viata, si la acel 2-0 cu Dinamo, a fost Nordul epicentrul cutremurului de pe Oblemenco. Si atunci am realizat din nou ca nu locul de pe stadion conta, ci oamenii care-l ocupa, si oriunde ar fi ales sa stea Sezione, dragostea lor se manifesta cu aceeasi putere.

N-as putea zice c-am avut experiente neplacute, in noua mea calitate de ultras intarziat. Odata la Cluj, fiind mai la margine de grupul celor de la Sezione, un tip care am aflat ulterior era numit Gogoasa, s-a napusit spre mine sa ma ameninte ca de ce incurajez echipa, fiindca el, si factiunea galeriei lui, erau intr-un protest impotriva lui Mititelu. Dar eu am continuat sa fac ceea ce faceau cei de la Sezione, sa cant cand cantau ei, sa aplaud can aplaudau ei, sa scandez cand scandau ei si Gogoasa m-a lasat in pace.

Apoi, odata in fata portilor de la Dinamo, unde galeria Craiovei era tinuta afara de jandarmi, Postasul, cu voce puternica, mi-a spus ca ii par suspect si ca stie el ca sunt jandarm sub acoperire. “Ba, vezi ca-ti rup capul”, mi-a spus, dar din fericire n-a mai facut-o caci cineva care ma cunostea l-a asigurat  ca nu sunt jandarm. Am mentionat aceste nume, doar pentru ca ulterior am vazut ca cei doi au trecut de partea opresorului lor, la fel cum o facuse si Blondu’.

Craiova dezafiliata si fara echipa

Apoi lucrurile au fost cele care au fost. Craiova dezafiliata si fara echipa n-a mai existat nici galerie, un mare nimic, un gol enorm, infricosator si rece.

Cand din acest neant s-a reinfiintat echipa de fotbal im jurul vechiului club sportiv am fost si eu, ca toata lumea, putin bulversat. Dar am vazut ca Sezione n-a ezitat de loc si a fost acolo, alaturi de noua echipa inca de la primele meciuri. Apoi si mintea si inima mea au inceput sa se alature echipei pana cand nici una nici alta nu mai aveau nici o indoiala in privinta unui singur lucru: iubeam, ca si inainte, Universitatea Craiova.

Dar de atunci, o intrebare nu mi-a dat pace mereu: cum de acesti baieti au stiut ceea ce altii n-au putut sa stie, cum de au luat ei, niste copii, o decizie a carei intelepciune le-a scapat unor oameni mult mai maturi.

Si mi-am amintit de Colentina si am avut revelatia marelui lor secret. Locul in care era ascuns era desigur, inima lor. Acolo au stiut ei sa caute dupa Universitatea Craiova, nu in tribunale, nu in acte, nu in argumente. Cand n-a mai existat nimic, ei au sapat adanc in inimile lor si au vazut ca Universitatea Craiova era acolo, aceeasi Universitatea Craiova dintotdeauna. Si au scos-o afara, la vedere, prin cantecele lor, prin scandarile lor.

Nu ca ei au fost mai destepti, nu ca au fost mai instruiti (cum probabil unii dintre ei s-ar putea lasa tentati sa creada) ci pur si simplu pentru ca au stiut unde sa caute.

Si gasind mereu ceea ce au cautat, misiunea lor a fost in permanenta de a-i ajuta pe altii sa gaseasca. Si au facut-o. Cand la marea deplasare din Bucuresti alte factiuni ale galeriei Craiovei s-au alaturat Sezione, am stiut ca o mare minune s-a infaptuit. Si n-a fost singura. Am citit ca Charlie, aparut si el de nicaieri, a intins ramura de maslin catre Postasu si ceilalti, cerand “unitate”. Cum altcumva decat minune s-ar putea numi cand cel mai intelept si mai cuminte lucru este rostit de cel mai rau dintre copiii Craiovei.

Related posts

8 thoughts on “Sezione: un nume, o misiune

  1. Alexis

    Cu tot respectul, Dantes, dar Charlie a fost izgonit de catre cei din Sezione. Tocmai pentru ca s-a dat cu dusmanu’, adica Postasu’, Gogoasa sau Ajica.

    1. Charlie

      Tu chiar crezi ce spui???

      1. Catalyn

        Poate ne spui tu cum este sa nu mai presupunem noi?! Si eu am auzit acelasi lucru.

  2. varu_din_strainatate

    imi aduc aminte perfect meciul in care Sezione a plecat din Peluza Sud. a fost o perioada extrem de zbuciumata in care au existat niste permutari comice intre Peluza Sud si Peluza Nord. initial restul brigazilor au plecat la Nord, vazand insa (probabil) ca e dificil acolo lumea nefiind invatata sa mearga la Nord pe sistemul „hai ba la galerie” adica in Sud au decis sa se intoarca la Sud. a fost un meci cu UTA acasa, anul nu il mai retin. se stia dinainte ca urmeaza sa se intample ceva, nu era niciun secret. daca erai atent puteai sa vezi cefosi plasati strategic prin peluza, cefosi care aveau treaba cu mersul pe stadion cum am eu treaba cu pinguinii din Antarctica. parerea mea e ca Sezi a facut bine atunci ca a plecat fara scandal, ar fi fost un scandal din care nu ar fi castigat nimeni. gretos momentul in care blondu s-a postat pe fantana si a inceput sa dea indicatii. meciul ala a coincis si cu plecarea mea din Peluza Sud, mai intai la T2 dupa care la T1 si intr-un final la Nord. nu le-am purtat ranchiuna niciodata celor din PS, am considerat ca e treaba lor daca vor sa il aduca pe blondu (un fel de mititelu al suporterilor) drept sef de galerie. in periplul intre T2 si T1 am mai revenit pentru o ultima data in Peluza Sud la un meci cu dinamo (iarasi, imi scapa anul) mai mult la insistentele unui amic „sa vedem cum e”. si a fost de rahat. atunci am decis sa ne ducem la Nord si pot spune fara regrete ca a fost o perioada extrem de frumoasa, cel putin la fel de frumoasa ca perioada de la sfarsitul anilor ’90 si inceputul anilor 2000 cand Freak Boys erau motorul creativ al Peluzei.

    privind in urma as zice ca cei de la Sud le-au facut un mare bine celor de la Sezione. la Peluza Nord era deja un grup mic Ultrasi Liberi, baieti de nota 10. acolo la Nord s-a creeat practic o enclava unde chiar daca eram mai putini parca eram mai uniti. a fost o perioada frumoasa, Virgil practic preluase fraiele la portavoce din partea lui Sezi iar UL mereu plusau cu mesaje geniale. acolo la doi pasi de sectorul oaspete atmosfera era altfel, parca mai incendiara. mi-a placut mult, mult de tot. pe langa Sezi si UL erau si o gramada de suporteri independenti „cani sciolti” cum ar zice italienii 🙂 suporteri care desi nu faceau parte din brigazi erau acolo cot la cot cu ultrasii. a fost o perioada frumoasa dar si grea pt ca perioada asta a coincis cu muuuulte abuzuri ale jandarmeriei ce parea teleghidata de gunoierul boovean. episodul in care cocalarul cu ciocate ascutite a trimis interlopii (culmea unii dintre cei pe care cu ani in urma ii vazusem plasati strategic prin PS) peste noi sa ne forteze sa nu mai protestam la adresa gunoierului manelist boovean. cu bune si rele a fost o perioada frumoasa.

    despre Charlie chiar nu stiu ce sa zic. imi aduc aminte o deplasare la Tg Jiu in care la intoarcere autocarele Sezi (in deplasari organizate mergeam cu ei, erau si deplasari cand preferam sa mergem pe cont propriu) au oprit la un popas sa mancam. si nah.. nu toti aveau bani sa coboare si sa halesca sau sa bea o bere. unii au ramas la autocare, altii am mers la popasul respectiv. dupa vrea 10-15-20 de minute a venit si Charlie – el facuse deplasarea separat cu masina – si imi aduc aminte clar cum ii certa pe cei din Sezione pt ca nu i-au luat si pe cei care nu aveau bani si ramasasera la autocare. imi aduc aminte de parca era ieri „ba cum puturati sa ii lasati pe oamenii aia acolo? ba cand mergem in deplasari ori mancam toti ori rabdam de foame toti” dupa care s-a dus si i-a adus pe cei de la autocare si i-a pus chiar la masa Sezione. pe mine m-a impresionat momentul respectiv. dar pt fiecare lucru bun pe care il auzi despre Charlie ti se spun cel putin vreo 3,4 lucruri rele.

    eu am relatat o intamplare, sunt convins ca Charlie nu e in nicun caz usa de biserica dar in acelasi timp cred ca nu e nici un om rau. nu stiu daca-s eu in masura sa il judec mai ales ca nu sunt si n-am fost niciodata ultras. animozitatile din peluza sunt vechi, la fel de vechi ca si practicile de a face bani de pe urma calitatii de suporter. un lucru absolut abominabil din punctul meu de vedere. cert este ca Sezione a demonstrat ca se poate descurca si fara Charlie. restul e treaba lor, bucataria lor interna si nu cred ca e treaba noastra sa ne bagam in ea. asa cum de ex. nici in treburile Peluzei Sud nu e cazul sa ne bagam noi. peluza lor, treaba lor. cand nu mi-a mai convenit ce s-a intamplat acolo am plecat. asa si in cazul Sezione, daca voi considera ca nu imi place ceea ce se intampla acolo acum ca a revenit Charlie am sa plec.

  3. dorin

    Autorul e un naiv incurabil.

  4. Charlie

    Ultra’ per Sempre#

  5. Charlie

    E greu cu Viata Ultra’

  6. Catalyn

    Nici eu nu fac parte din Sezione dar i am admirat tot timpul pe acești băieți. Am câțiva prieteni care fac parte din grupul Sezione si mi au zis ca Charlie nu mai face parte din grup. Nu mi au spus motivul dar au lăsat sa se înțeleagă ca era prea „apropiat” de club si ca nici el nu se mai regăsea in Gașca lor, era mai mereu contra la tot ce se făcea.
    Poate așteaptă acum sa se întoarcă sudul la stadion sa se mute acolo.
    Toate astea le am aflat, punând o simpla întrebare, care ma neliniștea ” De ce vrea Sezione sa se întoarcă sudul?”.
    Charlie fiind mereu asociat ca „lider” a fost normal sa cred ca este părerea tuturor. Spre uimirea mea am aflat ca el se credea un lider, iar aceasta este doar părerea lui, ceilalți fiind total împotriva.

Lăsați un comentariu

Vă mulțumim !