Un Ranieri sau doar un Mulțescu?

Foto: csuc.ro

Un anunț din partea unui suporter, cum că luna de miere din mariajul Universității  cu antrenorul său a luat sfârșit.

Cred că voi fi în asentimentul general spunând că, pentru mine, Gigi Mulțescu, în debutul său la Universitatea, a fost o surpriză placută: mi-a plăcut filosofia sa ofensivă, determinarea, concentrarea și sigur, rezultatele. Tot așa, cred că n-am fost singurul dintre cei care, la numirea lui, l-am judecat după un singur  criteriu: lipsa  performanțelor. Acest aspect a fost, de altfel, adus în discuție în chiar prima conferință de presă, și, dovada că este un subiect sensibil pentru el însuși, Mulțescu a fost irascibil, încercând să riposteze printr-o tehnică numită distorisionarea realității.

Astfel, el a prezentat numeroasele sale discontinuități în profesia de  antrenor, probabil principalul factor în lipsa performanțelor sale notabile, ca succese personale. O coloană vertebrală solidă, determinarea de a nu face compromisuri când e vorba de profesia sa, în special în relația cu patronii, au fost aduse ca argumente în favoarea lui și, atât eu cât și alți suporteri, am fost foarte dispuși să le acceptăm, deși acestea nu schimbau cu nimic  premisele problemei sale cronice: lipsa performanțelor. El pare să considere că resuscitarea unor echipe precum Petrolul, pe care a salvat-o de la retrogradare, este o performanță notabilă, și probabil, așa o fi. Dar cine-și mai amintește de un antrenor care a salvat o echipă de la retrogradare, cu excepția lui însuși? El și-a asumat de asemenea ceva merite în ascensiunea Astrei. Atât doar că, din nou, n-a fost el cel care să trăiască bucuria încununării cu un titlu de antrenor, ceea ce, nici măcar el însuși nu poate contesta, este singurul lucru care contează cu adevărat în cartea de vizita a oricărui tehnician, cu atât mai mult a unuia care se apropie de apusul carierei.

Foamea lui declarată de performanță nu putea să nu fie pe placul suporterilor Universității, ei înșiși atingând de multă vreme pragul starviției. Atât doar că nici lui, nici nouă, această foame nu ne va aduce performanțe (eventual ne va împinge să ne devorăm unii pe alții). Toate aceste aspecte, deși le-am gândit poate, nu le-am dat suficientă greutate, încântat fiind de șirul de trei victorii, dintre care una pe terenul campionei, dar au revenit în memorie după înfrângerea pe terenul echipei deja retrogradate, cea care cu doar  o săptamană în urmă pierduse cu un drastic 1-5 cu o echipă cu pretenții sub cele ale Craiovei.

La fel cum, după cele trei victorii la rând am început să mă gândesc că, totuși, Mulțescu este unul dintre cei trei antrenori din prima generație de discipoli ai lui Lucescu (ceilalti doi fiind desigur Rednic si Andone), după ce a pierdut în același mod, oarecum stupid cu ultima clasată, în ultimul minut,  cum o făcuse și în debutul primei etape, am început să las loc unui alt gând, acela că, poate n-o fi întamplător că, dintre cei trei doar el este total lipsit de trofee.

Dar factorul declanșator al maleficului gând nu a fost meciul pierdut la Timișoara, cât conferința de presă de dinaintea lui, cea care mi-a oferit acces la un alt  Mulțescu decât cel din conferințele anterioare. A fost o surpriză neplacută. Deși conștient că un meci nu seamană cu altul și o înfrângere la ultima clasată, echipa lui fiind pe podium, Mulțescu și-a permis un nejustificat moment de respiro în fața jurnaliștilor.

Pierzându-și bunul obicei arătat în precedentele întâlniri cu presa de a vorbi mai mult și mai bine despre jucătorii săi, Mulțescu, cu trei victorii la rând în buzunar,  a considerat ca este o bună oportunitate să-și încaseze dividendele de la jurnaliști și s-a apucat să vorbească, jumătate din timpul alocat conferinței, despre persoana lui și despre marile lui rezultate de la Petrolul și Sportul.

Am avut impresia că Mulțescu, așternându-și incredibil de prematur lauri pe frunte, este conștient că face o greșeală, dar  continua orbește să persiste în ea.

Incă de la început Mulțescu mi-a lăsat impresia unui firi prea simple și astfel ușor de manipulat de ziariști, dar, de această dată, nici măcar n-au fost întrebări șirete care să-l prindă în capcană, ci s-a aruncat  singur în ea.

Poate n-ar strica dacă Mulțescu ar înțelege căteva lucruri despre ziariști.

Unu: în general ziariștii, cu atât mai mult cei de scandal, lucrează cu prejudecăți, cu șabloane. Asta e ușor și asta vinde și ei trebuie să trăiască și vor să trăiască ușor. Ei l-au numit smurd, un termen ce are ceva conotații pozitive în el, dar tipologia în care a fost încadrat este tot cea de antrenor eșuat. El va trebui să facă ceva cu adevărat exploziv ca să scape de tinicheaua pe care o are în coadă și pe care scrie mare: loser.

Apoi, că ești un ratat sau că ești un câștigător, pentru un ziarist ești doar un simplu story, iar adesea poveștile despre ratați prind mai bine la public.

A-ți deschide sufletul în fața ziariștilor și a încerca să te împrietenești cu ei în speranța că ei se vor comporta cu tine la fel este inutil  și chiar daunător: ei iți vor specula slăbiciunea cu prima ocazie. Ziariștii sunt niste animale de pradă și cine nu știe să-i țină la respect, le va cădea ușor victimă.

O alta regulă: pentru un ziarist ești bun doar în măsura în care îi ești util. Asta a înțeles-o Lucescu de mult și el le răspunde ziariștilor, pe bună dreptate, cu aceeași monedă.

Mă întreb, dacă cumva elevii lui Mulțescu au urmărit, cum am făcut eu, de la cap la coadă conferința de presă, ce puteau înțelege din limbarița antrenorului lor despre propria-i persoană, ca să nu mai vorbesc de lipsa de tact în a se lăsa purtat în discuții legate de meciurile Stelei, când el este la Craiova. Ori se crede încă la Ploiești și cineva ar trebui să-l tragă de mânecă?

Am avut prilejul să aud câteva declarații ale lui Ranieri cu câteva etape înainte de finalul Premier League și am constatat cât de mult continua să pună luminile rampei asupra elevilor lui, asupra calităților extraordinare pe care unul și altul dintre jucătorii săi le aveau, diminuându-și voit rolul în epocala performanță ce se prefigura și evitând  a se încununa prematur ca un mare strateg. Am realizat că o făcea dintr-un singur motiv: îi era teamă ca nu cumva jucătorii să aibă un moment de îndoială, atunci pe final, că pot caștiga campionatul. Este atât de labil psihicul omului, iar Ranieri, ca și Lucescu, au realizat lucruri mari, antrenând în primul rând mintea jucătorilor lor. Craiova n-are încă o echipă cu  maturitatea Craiovei Maxima care să-și gestioneze cu ușurință de una singură  momentele dificile dinaintea, din timpul și de după meciuri și de aceea are nevoie de un antrenor cu capul pe umeri, pe teren și în afara lui.

De aceea m-a surprins ușurința cu care Mulțescu și-l pierde pe al sau. Lejeritatea și automulțumirea sa, surprinzătoare după impresia de om focalizat pe job-ul său din ieșirile precedente,  erau cu atât mai nepotrivite cu cât doar cu mai puțin de două săptămâni în urmă a ratat primul obiectiv pe care și l-a asumat personal, Cupa Ligii.  A crezut  cumva că suporterii Universitatii Craiova au uitat asta dupa o victorie cu Iași? Trebuia să fie conștient că și-o vor reaminti cu prima ocazie, iar aceasta a venit mai repede decât s-ar fi așteptat.

Apoi, aceeași atitudine din conferința de presă m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva Mulțescu, în contradicție cu ceea ce susține, nu este genul de antrenor care se multumește cu puțin. Mai exact, cu puțin timp în postura de antrenor la o echipă și cu puțin de la viață.

Faptul că a acceptat să antreneze Craiova pe bani puțini, cum nu a uitat să sublinieze în câteva rânduri în conferințele de presă anterioare, nu este doar expresia faptului că el nu pune accentul pe aspectele financiare în viață (n-am întâlnit încă un om care să susțină asta și să nu mintă, conștient sau nu), ci și o dovadă a faptului că într-o negociere el nu avea nimic ce pune pe masă: nici contra-oferte de la nenumarate echipe (cine să le facă, patronii cărora le-a dat cu tifla?), nici performanțe notabile în afara de mult repetatele treceri pe la Petrolul, Sportul, Astra și mai puțin amintita Voluntari  (cu două titluri în buzunar chiar și Rednic își poate negocia banii de pe o altă poziție, chiar dacă partenerul său trebuie să-și țină mâna la nas din alte motive).

Apoi, poate că mai puțină preocupare pentru propria-i verticalitate i-ar aduce ceva mai mult echilibru în viață. Lucescu, deși obișnuia să le spună jucătorilor că iși asumă orice rezultat negativ, n-a plecat niciodată trântind ușa patronilor care l-au angajat și, foarte rar a fost dat afară (iar cand s-a întâmplat, n-a uitat și n-a iertat niciodată). Nu poți să-ți iei bagajele și băiatul și să pleci când nu-ți mai convine și, după câteva istorii de acest gen, jucătorii să simtă ca ești în aceeași găleată cu ei.

Asta mă face să mă întreb dacă Mulțescu este cu adevărat om de echipă. Dacă și-a lua de atâtea ori catrafusele, nu văd de ce nu ar face-o  și de la Craiova, lăsându-l pe Marcel Popescu, singurul care păre să fi văzut în el ceva ce le-a scăpat tuturor celorlalți conducători din fotbalul românesc și mondial. Pentru că, de această dată, nu patronul clubului a fost cel care l-a angajat, ci Marcel Popescu care, numindu-l prieten, i-a conferit mult mai mult decât funcția de antrenor o poate cere. Popescu i-a oferit încredere plus întreaga autoritate la echipă, luându-și asupra lui responsabilitatea rezultatelor. A girat chiar și hotărârea lui Mulțescu de a-și aduce în echipă propriul copil pentru postul de antrenor cu portarii. Noi cu toții, am acceptat argumentul șchiop că are nevoie de băiatul său ca să se înțeleagă doar dintr-o privire cu colaboratorii, deși am simțit o strângere de inimă pentru Silvică al nostru. Apoi, nu doar din principiu, ci și din rațiuni extrem de vii în memoria lor, suporterii olteni pot suporta cu greu orice accente de nepotism la Universitatea Craiova.

Cu siguranță Marcel Popescu îl cunoaște mai bine pe prietenul său decât am putut să o fac eu din câteva conferințe de presă văzute pe youtube, din moment ce și-a pus atât de mult soarta în mâinile lui și, din moment ce, sărind în ajutorul antrenorului său,  s-a lăsat pradă tentației de a pune înfrângerea de la Timișoara pe seama arbitrilor, sugerând terorii conspiraționiste care pot compromite un intelectual.

Dar lipsa de audisciplină pe care am remarcat-o la  Mulțescu s-ar putea să producă rezultatele dintotdeauna: el să ramană cu aceeași coloană vertebrală intactă (eventual cu o datorie de neplătit către prietenul său Marcel) iar clubul fără vreo performanță notabilă în palmares.

Dacă Marcel Popescu nu a făcut-o prietenește, îi voi aminti eu lui Mulțescu, pe șleau și acoperit de un nickname, că, statistic, matematic, șansele ca el să se dovedească un Ranieri, sau măcar un Andone, sunt mult, mult mai mici decât ca el să se dovedească a fi tot un Mulțescu. M-ar durea să văd ceea ce se prefigurează,  că Andone se luptă pentru un alt titlu în timp ce Mulțescu își ia băiatul și pleacă, așteptând, pe puținii bani câștigati la Craiova, până când cineva va mai avea nevoie de un smurd. Pentru că, dacă va eșua să construiască o echipă și să câștige un trofeu la Craiova, nu văd unde o va mai face. Ar fi o poveste tristă, dar, pentru un ziarist, doar o altă poveste.

P.S. Ca o umilă părere de om  cu ceva tangențe în domeniu, aș remarca totuși o decizie extrem de bună a lui Mulțescu, aceea de a-l numi pe Bogdan Vătăjelu căpitan al echipei. Rar mi-a fost dat să vad un jucator vorbind atât de fluent, rațional și inteligibil și, fapt neașteptat, atât de echilibrat. Din acest motiv, dar și pentru faptul că pe Mulțescu luminile rampei par să-l destabilizeze emoțional, Marcel Popescu ar face bine ca, atunci când nu se așează el însuși lângă prietenul său, să-l lase pe Vătăjelu să vorbească mai mult nu doar în teren, ci și în conferințele de presă.

Related posts

2 Thoughts to “Un Ranieri sau doar un Mulțescu?”

  1. marius_vl

    Ai scris asta inainte sau dupa meciul cu Viitorul? 🙂 Sincer mi se pare o analiza exagerat de complexa, de parca Multescu ar fi antrenorul Stiintei de 2-3 ani de zile, sa nu uitam ca are 2-3 luni si cel mai important lucru, lucreaza cu materialul clientului, practic i-au fost adusi 3 jucatori (Calancea,Gustavo,Rambe), acelasi material cu care Sandoi sau Mogosanu au esuat lamentabil! Eu nu sunt de acord sa i se puna in carca infrangerea de la Timisoara sau de la Severin din prima etapa, nu e vina lui Multescu pt gafa impardonabila si penibila a lui Popov de la Severin, cum nu e vina lui Multescu pt prostia incredibila a lui Acka, care ataca decisiv in duel 1 la 1 pe linia careului de 16 m, la Timisoara, asta ca sa amintesc doar 2 momente decisive care ne-au privat de puncte importante…
    Rezultatele vorbesc intotdeauna iar cand ma uit pe clasament, azi, 29.08., imi place la nebunie ce vad!

    1. dantes

      Inainte, desigur 🙂 Si mie imi place ce vad, de-aia mi-e teama ca Multescu sa nu se multumeasca cu ce-a facut pana acum. Nu l-am judecat din prisma meciului/meciurilor, ci dupa prestatia de la conferinta de presa de dinaintea meciului cu Timisoara, in care, daca vei urmari cu atentie, vei constata si tu o anumita tendinta de a se incorona putin prematur.

Lăsați un comentariu

Vă mulțumim !

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.